Și totuși există... Adrian Păunescu  

Posted by Oana Monica Nae




Pentru că nu există zi în care muzica ce îmbracă versurile lui Adrian Păunescu sa nu-mi însoțească pașii grabiți... 
Pentru că sunt rare momentele în care să nu-mi aduc aminte de scrierile lui... 
Pentru că nu există poet care să-mi fi transformat existența mai mult decât el... 
Pentru că fără el folk-ul meu cel drag ar fi fost doar o pagină de carte dintr-o enciclopedie muzicală străină... 
Pentru că ne-a dat lumina, libertatea și puterea de a lupta, prin fiecare vers al său... 
Pentru toate acestea, și pentru multe altele... fac o reverență, maestre, tu cea mai vie dintre flăcările inimilor noastre... aici și Acolo...

La mulți ani în veșnicii, bunică dragă!  

Posted by Oana Monica Nae



Ce e moartea? De unde vine ea? Care este forța accea necunoscută și odioasă ce ni-i ia pe cei dragi de lângă noi?

Multă vreme am crezut că moartea este intangibilă. Că este un fenomen de care, dacă vreau să mă feresc, o pot face cu mare ușurință. Însă mi-am dat seama că moartea nu este un jucător onest. Nici măcar un bun negociator. Moartea nu cere, nu lasă de la ea, doar ia. Fără justificări, fără explicații, fără nimic. Ia pur și simplu, încât te face să te întrebi la ce bun să existăm dacă tot plecăm odată și-odată.

Astăzi ar fi trebuit să împlinești 70 de ani, bunică dragă. Totuși, acum două zile n-am petrecut așa cum ți-ai fi dorit tu, ci mi-am luat rămas bun de la tine pentru totdeauna. Ce hilară ”petrecere”! Ce comedie ieftină e viața aceasta... În loc de cadou ți-am adus un sicriu, iar în locul florilor, coroane... 

Tu, moarte, nu știi că bunicile sunt făcute să spună povești, să aibă un cuvânt bun pentru toți cei din jurul lor, să facă compot și dulceață, să-și alinte nepoții, nu să stea în coșciug... Dacă ai fi știut, poate am fi putut negocia ceva, cumva...

Iar eu, dacă aș fi putut, m-aș fi răzbunat pe tine de o mie de ori, pentru toate amintirile ce mi le-ai furat, odată cu bunica ce mi-ai luat-o. Însă, din păcate, nu se poate, în lupta cu viața tu vei câștiga întotdeauna...

La mulți ani acolo în veșnicii, bunică dragă! La mulți ani oriunde ai fi!

Despre ”Folk” You! și nu prea... folk  

Posted by Oana Monica Nae

Mă străduiesc de câteva zile să-mi pun gândurile în ordine și să judec la rece tot ce s-a întâmplat în săptămâna precedentă. Trei evenimente de folk, unele mai reușite, altele nu prea: ”Flacără vie” Adrian Păunescu, Premiile naționale ”Flacăra lui Adrian Păunescu” și Festivalul ”Folk You!”. Dintre cele trei, ultimul cred că este cel mai puțin în măsura de a avea în titlu noțiunea de ”folk”. 

Despre primele două nu prea aș comenta, decât într-o singură direcție: prea puține voci feminine, cel puțin pe scena de la Arenele Romane. Nu știu a cui e ”vina”, sau nu vreau să știu, având pretenția că mojicia unora ar trebui să aibă niște limite. Iar dacă vă închipuiți, dragi folkiști de sex masculin, că muzica pe care voi o cântați ar putea să existe fără vocile feminine, vă înșelați. Și așa au rămas atât de puține ”doamne ale folkului”, ca să le lăsăm uitate într-un colț de umbră. Un pic de echilibru, stimați domni, n-ar strica nimănui.

Per ansamblu, cele două evenimente de folk desfășurate sub auspiciile lui Adrian Păunescu, fiecare pe durata a câteva ore bune, au fost cu mult mai reușite decât ceea ce a urmat: mizeria de la ”Folk You!”. Patru seri, niciuna preponderent de folk. Poate primele două seri să mai salveze din imaginea oricum jenantă pe care a lăsat-o în urmă acest festival. Din câte recitaluri au fost, unul singur putea fi încadrat la categoria folk (Nicu Alifantis), și acela nu a mai avut loc. Desigur, motivele au fost obiective, însă cine răspunde pentru faptul că la un eveniment intitulat ”Folk You!”, doar un singur artist este îndeajuns de capabil, după părerea organizatorilor, să poată susține un recital de o oră și ceva. Poate domnii organizatori uită că la Cenaclul Flacăra se cântau și douăsprezece ore în continuu, așa că garantez eu pentru vocile folkiștilor, că pot duce mai mult de jumătate de oră (cam atât au avut la dispoziție ”amatorii” de folk).

Deranjantă este și imixtiunea aceasta total haotică a rock-ului, jazz-ului, hip-hop-ului și a altor genuri muzicale cu folkul. Din punctul meu de vedere, nu au ce căuta la un astfel de festival. Dacă vrem un turn Babel muzical, în care toate genurile să se exprime pe limba lor, laolaltă, să dăm un alt nume festivalului. Și atunci, nimeni nu va mai avea nimic de obiectat.

Ca o paranteză, în paralel cu ”Folk You!”, în aceleași patru zile, a avut loc Gărâna Jazz Festival, ediția a 15-a. Oare câți folkiști au fost prezenți acolo? Nici unul. Dar știți câți artiști de jazz au fost pe scena ”Folk You!”? Nu aștept un răspuns, mi-e suficient să privesc lista cu cei care au cântat sâmbătă seară.
Punctul culminant al festivalului îl reprezintă clar apariția lui Puya. Am citit atât de multe cronici despre prestația lui, majoritatea cu același laitmotiv: că publicul a reacționat greșit, agresiv, că nivelul intelectual al pasionaților de folk este unul superior ascultătorilor de alte genuri muzicale.

O abordare total greșită, după părerea mea. Nu cred în ideea că publicul de folk este unul eminamente intelectual. Nicidecum. Nu cred că aceasta este trăsătura primă a ascultătorului de folk. Folkul este pur și simplu o stare, pe care o simți, pe care o ai în sânge. Pe care o trăiești. Nu e un curs de matematici superioare, pe care doar un supradotat îl poate înțelege.

Și chiar în situația în care am vorbi de un nivel al intelectului ridicat, oare intelectualii nu au dreptul la protest? Așa cum cred ei de cuviință? Singură formă de dezacord permisă este aceea de a tăcea, de a pleca sau de a scrie cronici înțepătoare, pline de substrat? Reveniți-vă, oameni buni! Îi acuzați pe cei care aruncă cu sticle? Dar poate acest comportament este ultimul liant între noi și puțina libertate pe care o mai avem. Oricât de reprobabil ar fi el în ochii multora. Să renunțăm și la el? 

Nu susțin vandalismul, de orice natură, nici pe plajă, nici pe străzi, nici măcar pe stadioane. Dar nici nu pot să judec niște oameni care au reacționat agresiv la tratamentul batjocoritor pe care l-au primit din partea organizatorilor ”Folk You!”. Au fost și alții care și-au manifestat nemulțumirea în scris, cu mult înainte de începerea festivalului. I-a luat cineva în seamă? A interesat pe cineva părerea lor? Singurul moment în care Tucă a avut o reacție a fost acela când s-a recurs la violență. Poate acesta este limbajul pe care îl înțeleg organizatorii festivalului. Poate cuvintele nu sunt suficiente pentru a-i face să priceapă că folkul e un gen de sine stătător, cu corifeii săi, cu adepții săi și cu propriile reguli.

Eu n-am avut ”plăcerea” de a-l vedea pe Puya pe scena ”Folk You!”. Am preferat să îl ascult pe Emeric Imre, la Saturn, în aceeași seară. A fost forma de protest pe care am crezut-o ca fiind cea mai potrivită. Însă nu-i voi judeca pe cei care n-au avut nervi suficient de tari încât să nu lovească, atunci când ei au fost loviți la rândul lor, printr-o atitudine de infatuare vădită a organizatorilor.

Am înțeles, într-un final, că ”Folk You!” nu mai este și nu va mai fi niciodată cel al lui Moțu Pittiș, ci al mercantililor care au impresia că, dacă nu plătesc un bilet de intrare la spectacol, mi se poate oferi pe tavă orice. Sunteți liber să faceți comerț, dragi organizatori, dar nu cu sufletele noastre! Asta nu o să vă permitem niciodată!

Cu penelul în mână...  

Posted by Oana Monica Nae

Nu știu cum, nu știu de ce, dar am chef să scriu. Ce ciudat! Au trecut atâtea luni de când propriile-mi gânduri au încetat să se mai zbată în creierașul meu, din profunda nevoie de a fi așternute pe un petec de ceva… Fie că acel ceva este o ciornă uitată de vreme ori o mostră a progresului tehnologic…

Sunt poate sub auspiciile unor gânduri trecute, trezite la viață de un dialog încântător între doi oameni încântători: Oana Pellea și Eugenia Vodă. Cred că de multe ori asta este ceea ce ne lipsește… un îndemn, un cuvânt, o vorbă de duh venită la momentul oportun… 

Aș putea avansa ipoteza că am încetat să scriu din lipsa timpului. Și aș putea chiar să-mi fiu un excelent avocat al apărării. Însă ce rost ar avea? Tot eu aș fi cea înșelată. De fapt, nu eu sunt cea care aștern aceste rânduri. Eul meu interior este de această dată mai puternic decât mine. Eu m-am împotrivit atâta amar de vreme în a avea păreri în mod public, a emite ipoteze, a culpabiliza sau a sări în ajutorul cuiva. Și chiar a mă destăinui. E straniu pe alocuri să scrii despre tine unor oameni care nu te cunosc. Și chiar dacă te știu pe tine, cel de fiecare zi, NU TE CUNOSC. Nu au habar de trăirile tale, de emoțiile pe care le trăiești. Sunt doar indivizi care trec prin viața ta fără să lase nimic. De fapt, nici nu este vorba despre a scrie cuiva. Că doar pentru tine scrii, pentru nevoia ta de a te elibera de gânduri, de spaime, de emoții.


Ce pergament minunat ar fi fost această pagină așternută în spațiul virtual dacă dulcea mea muză ar fi continuat să-mi dea ghionturi pentru a scrie în continuare. Ce e mai frumos decât să-ți pictezi viața în cuvinte, cu penelul în mână (metaforic vorbind, căci computerul a luat de multă vreme locul penelului și al șevaletului)? Chiar cu riscul de a primi câte un brânci din când în când, de la oameni mai mult sau mai puțin răuvoitori. Nevoia de a scrie este aproape la fel de reală cu aceea de a iubi. De a iubi viața, cu toate ale sale.

Această ”mea culpa” este doar o tresărire târzie.  Nu știu în ce măsură voi continua să scriu. Nu știu dacă mai am energia de altădată. Însă mă bucur că am găsit un moment prielnic și că nu l-am lăsat să-mi alunece printre degete…

În astă seară lină
A veacului prezent,
Vă las c-o plecăciune
Și mă retrag încet...

P.S. Și vă mai las cu o minunată piesă folk rusească, al cărei autor a rămas anonim, interpretată la pian (nu de mine, încă)

Russian Folk Song - Dark Eyes (Piano)

 

Mă-mpiedic de o lacrimă și cad…  

Posted by Oana Monica Nae


”Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Și-acum când e gata, prieteni,
Priviți-l ce trist se dărâmă.”

”Se aliniază știrile atroce”, după cum spunea Adrian Păunescu la moartea Tatianei Stepa… Ce poți să așterni pe hârtie într-o astfel de zi… A murit Cenaclul… S-a stins Flacăra…

Săraci de noi, cu sufletul pustiit și conștiințele amorțite… S-a înclinat și ultimul stindard al identității noastre românești… Nu a murit un poet… A murit un popor… Nu s-a stins un curent… Ci s-au stins generații… Nu s-a lăsat cortina peste Cenaclu… Ci peste ultima punte dintre două neamuri cândva unite…

Mi-e sufletul pustiu… și gol… Odihnă veșnică, poet al nostru, al tuturor!

Un dor ce doare...  

Posted by Oana Monica Nae

Licăre clepsidre de dor... şi de gol... Minutarul s-a oprit şi ascultă acordurile unei chitare... O lacrimă de prelinge peste ecoul surd al durerii... şi mistuie până la ultima zvâcnire de conştiinţă...

Şi iarăşi spun „adio”... şi iarăşi „pe curând”...


Pentru tine, Tatiana…  

Posted by Oana Monica Nae



Pagini rupte din ziar, gânduri scrijelite de regrete postume, lacrimi fără vârstă şi un cântec… Tatiana cea de pe urmă, Tatiana cea dintotdeauna… 

S-au povestit multe despre Tatiana, s-au scris poate şi mai multe. Cu un gust de pelin majoritatea dintre scrieri. Şi cu un parfum aspru, întunecat. Căci la asta ne pricepem de minune. Peniţa noastră nu cunoaşte decât conturul amar al paşilor funerari. Şi al elogiilor postume, întotdeauna întârziate. Câte nu s-ar fi putut scrie despre Tatiana în timpul vieţii sale… Şi totuşi, cele mai multe articole despre ea au apărut după dispariţia ei… Vreun sens în acest non-sens? Suntem sensibili doar la cuvântul „cimitir”?...

Realitatea şi cutumele prezentului apus (actual trecut) ne oferă răspunsul…

Cred însă că generozitatea Tatianei se întinde dincolo de micimea noastră organică, firească poate pe alocuri. Şi am convingerea că ne-a iertat pe noi toţi, pe cei mulţi şi ignoranţi, pentru neştiinţa de a nu fi fost alături de ea când a avut nevoie de noi...

În schimbul acestei iertări însă, avem poate şi noi o datorie… să avem grijă de folk… să-l păzim şi să-l iubim cu tot cugetul nostru… aşa cum a făcut-o Tatiana… pentru amintirea ei, dar mai ales pentru noi…

Poate prea târziu, poate cu un infinit de amărăciune pentru această întârziere… totuşi există: 

Unde eşti tu, generaţie-n blugi?  

Posted by Oana Monica Nae

Am proaspete în minte imaginile din filmul „Te salut, generaţie-n blugi!” (regia Cornel Diaconu). Şi am proaspătă în minte o retrospectivă a ultimilor 20 de ani scurşi în scumpa noastră ţară. Cenaclul Flacăra şi Revoluţia sunt parte ale aceluiaşi zbuciumat deceniu. Aceeaşi oameni cântând pe stadioane cu miile, aceleaşi suflete ieşind pe străzi într-un decembre însângerat…

Unde sunt aceştia toţi? Unde e emulaţia de odinioară? Au nu mai avem nimic de celebrat ori de condamnat astfel încât să ne-adunăm cu toţii laolaltă pe străzi, prin cămine, prin pieţe? Toate manifestările din anii ce au urmat Revoluţiei s-au stins treptat treptat. Chiar şi cenuşa amintirilor a fost curăţată de pe retina românilor. Poate că asta e o consecinţă a mult râvnitei democraţii…

Pentru mine Revoluţia e istorie, o istorie îndepărtată… La fel de puţin palpabilă ca luptele lui Tudor Vladimirescu, sau ca întâiul război mondial… Deşi contemporană cu evenimentele din ‘89, cei doi ani pe care-i aveam la Revoluţie sapă o prăpastie adâncă între mine şi realitatea de atunci. Pentru mine totul e o poveste. Pe alocuri cu un final fericit, pe alocuri cu deznădejdea că ofranda închinată libertăţii ne-a costat prea scump.

Ce mi-a rămas însă bine întipărit în minte din vremea Revoluţiei?... Două dintre cântecele ce răsunau de pe buzele unei naţiuni întregi în perioada aceea şi în ceea ce a urmat după...

Cristian Paţurcă - Imnul golanilor (muzică: Cristian Paţurcă, versuri: Laura Botolan)



Stelian Maria - Nu plecăm acasă (muzică: Stelian Maria, versuri: Stelian Maria)

Din lirica existenţei...  

Posted by Oana Monica Nae



Eminescu de s-ar naşte în vremile prezente n-ar mai fi Eminescu. Nici Titu Maiorescu, ori Ciprian Porumbescu, ori poate Nicolae Grigorescu. Tumult a fost pe plaiurile acestea de când acest neam a fost plămădit. A fost în epoca lui Cuza Vodă, a lui Iuliu Maniu şi a atâtor altora. Însă virtuozitatea oamenilor de glorie pomeniţi mai sus, şi nu numai a lor, îşi are izvorul într-o linişte profundă. O linişte a cugetului.

Atunci şi acum? Nu poate exista comparaţie. Să nu aşteptăm un al doilea Eminescu, căci ne irosim speranţele în zadar. Să nu aşteptăm o altă Junimea. Chiar dacă am avea cu cine, nu am avea cu ce. Căci suntem limitaţi. Orizonturile noastre, deşi infinit mai largi decât în orice alt moment al istoriei, se îneacă în propriile lor spaţii. În deşănţate excese de formă şi într-un vid de fond.

Pentru artă şi pentru creaţie este nevoie de o omogenitate a spiritelor ce formează o naţiune. Dar de unde s-o luăm? De s-ar da chiar şi pe bază de cartele, căci nu demult ne îndeletniceam şi cu aşa ceva, oricum ar fi ea, numai să se dea. Şi apoi, condiţia princeps fiind îndeplinită, urmează o a doua barieră. Existenţa coeziunii în simţiri nu implică sine qua non şi dorinţa de a fi toţi unul. Mai vrem oare simţire profundă? Sau alegem calea facilă, prozaică, profană?

În căutare de spirit putem să atingem lampa lui Alladin sau putem să ascultăm sonatele lui Chopin. Ce alegem? Ne priveşte. Însă năzuinţele unui neam, pentru întregirea creaţiei acestuia, trebuie să fie, dacă nu aidoma, măcar similare. Iar dacă aruncăm o privire în trecut (a se consulta istoria ţării la paginile Marii Uniri de la 1918), vom vedea că-i fără de tăgadă această simplă afirmaţie.

De ce Eminescu nu ar fi cel pe care analele literaturii îl pomenesc, de s-ar naşte astăzi? Pentru că noi nu ştim cum arată zăpada. Nu ştim cum susură izvoarele. Nu putem asculta zbaterea valurilor mării. Stelele noastre sunt undeva departe de privirea noastră. Iar soarele e atât de aproape încât ne face rău. Aerul nostru e păgân şi îmbâcsit. Dansurile şi-au pierdut din graţia lor de altădată şi au devenit lascive. Lumea noastră e otrăvită de succese cabotine. Iar doina… Mai ştim noi oare cum sună cântecul doinesc?

Abandon...  

Posted by Oana Monica Nae





Creiere împrăştiate
În o mie de cotloane.
Creiere sfărâmate
Călcate în picioare
De o mare de oameni grăbiţi
Ce nu-şi găsesc locul într-un univers gol.
Mă cauţi… te caut… pulbere şi ceaţă…
Himere… peste tot himere…
Timp nesăbuit care trece…
Nu ne mai găsim
Nu ne mai recunoaştem
Ne-am pierdut în neant.

La adio... nu!  

Posted by Oana Monica Nae


Într-o ţară unde pictorii mor de foame şi artiştii veritabili sunt obligaţi să aibă şi alte joburi pentru a supravieţui, în aceeaşi ţară unde cultura este privită ca un act de snobism mai degrabă, decât unul de acumulare, mai există şi artă adevărată. O artă ce se întreţine din propriile patimi. Scene sărace, decoruri modeste, virtuozitate înălţătoare. Acesta este folk-ul de azi. Cu puţinele festivaluri prin care mai respiră, uitat de orice fel de instituţii care se erijează în apărători ai culturii şi ignorat de magnaţi şi de trusturile de anvergură, folk-ul încă stârneşte simţăminte aprige. Fără aproape niciun fel de publicitate, trăieşte doar prin tradiţie şi entuziasm.

Cam în maniera prezentată mai sus s-au petrecut evenimentele la Omul bun din acest an, peste care s-a tras cortina cu două zile în urmă. Fără Tatiana cea cu chitara în mână, dar cu Tatiana în inimile noastre ale tuturor, cu înălţătoarea Maria Gheorghiu, „demenţialul” Mircea Baniciu, unicul Vasile Şeicaru, eternul Mircea Vintilă... Şi câte şi mai câţi... Ducu Bertzi, Ada Milea, Doru Stănculescu, Dani Făt, Cristian Buică, Daniel Iancu...
Peste toţi şi toate însă trebuie să pomenesc de Victor Socaciu, "vinovatul" şi responsabilul pentru ceea ce se întâmplă în fiecare decembrie... Cel care, dincolo de a fi un mare artist, e un OM BUN... Cel mai bun...

De mii de ori mă-nclin în faţa proniei cereşti pentru acest parfum cultural! Căci tare scumpi sunt la vedere aceşti oameni. Şi cu cât îi văd mai rar, cu atât îmi arde sufletul mai tare din dorinţa de a-i vedea iar şi iar.

Dar... vorba francezului, c’est la vie... Nu le putem avea pe toate. Şi din păcate folk-ul se află încă pe o listă de opţiuni interzisă publicului larg...

Festivalul Naţional de Folk "OM BUN"  

Posted by Oana Monica Nae

Un îndemn şi o invitaţie pentru toţi iubitorii folk-ului, la Festivalul Naţional de Muzică Folk OM BUN, ce se va desfăşura în perioada 14 - 16 Decembrie 2009, la Teatrul Nottara, cu începere de la orele 18.00.



Seara a doua va fi una omagială, închinată Tatianei Stepa, şi va fi însoţită de lansarea ultimului său album, Cântec pentru prieteni.

Programul festivalului, pentru fiecare zi în parte:

Ziua I : 14 Decembrie ora 18:00
Concurs
Recitaluri: Alexandru Andries, Mircea Vintila & Brambura, Ducu Bertzi si Mihai Nenita, Alexandru Zarnescu, Nicu Zota, Walter Ghicolescu, Fortele de Munca, Ovidiu Scridon

Ziua II: 15 Decembrie ora 18:00 - Seara Omagiala Tatiana Stepa 
Concurs
Recitaluri: Victor Socaciu & Biroul Executiv, Ada Milea, Daniel Iancu, Dinu Olasaru, Maria Gheorghiu, Andrei Paunescu, Raul Carstea si Constantin Neculae, Cristian Buica

Ziua III: 16 Decembrie ora 18:00 
Gala Laureatilor
Recitaluri: Mircea Baniciu, Vasile Seicaru, Doru Stanculescu si Sorin Minghiat, Tapinarii, Eugen Avram, Daniel Fat, Stelian Maria

Prezentare: ADRIAN IVANITCHI
Pret bilet: 40 lei / seara

Încă o zi de 1 Decembrie  

Posted by Oana Monica Nae



Nu mai am răbdarea şi poate nici dorinţa de altădată să privesc defilările şi desfăşurările de forţe organizate cu prilejul zilei de 1 Decembrie. Nu că acel dram de patriotism pe care îl avem fiecare dintre noi s-ar fi diminuat faţă de anii de odinioară, însă văd aceeaşi bandă an de an, acelaşi film care începe să capete colorit de anticar. Câte un expert pe fiecare post generalist, care ne explică cine şi cum defilează în faţa mai marilor ţării (şi bineînţeles a românilor care se învrednicesc să meargă la Arcul de Triumf dis-de-dimineaţă).

Mi-aş dori să mă bucur de ziua naţională. Aş petrece cum se cuvine în cinstea ţării mele, în cinstea singurului loc ce se cheamă „acasă”. Şi mi-aş dori cu tot dinadinsul să fiu pătrunsă de frenezia americanilor sau a francezilor când vine vorba de elogii şi salve omagiale închinate ţării. Însă constat în fiece an, cu mult amar, că inima ar vrea, însă cugetul îmi şopteşte altceva. Poate aşa am fost educată de societate, poate m-am uitat prea mult şi prea des la televizor, poate că nu am căutat unde a trebuit... Sau poate nu mi-am dorit suficient de tare...

Îmi iau însă un angajament în faţa propriei conştiinţe, de acest 1 Decembrie, să-mi clădesc cu propriile forţe, sufleteşti şi mentale, acea credinţă în tot ce-i neaoş românesc. Acum, cât încă mai vreau, şi cât încă nu m-a captat indiferenţa întru totul.

La mulţi ani, România!

Politica, bat-o vina...  

Posted by Oana Monica Nae



Pentru prima oară în cei douăzeci şi doi de ani ai mei simt o adâncă frustrare de natură politică. M-am ferit până la acest moment de acest domeniu şi am fugit de politică cât am putut de tare, în parte şi datorită oprobriului răspândit în sânul populaţiei noastre cu privire la această sferă politicianistă „pătată” şi „coruptă”. Poate şi din defect profesional (referindu-mă la facultatea absolvită), poate şi datorită lecturilor din ultima perioadă, poate şi din cauza unui prag al maturităţii pe care sper să-l fi atins, am început să fiu interesată de ceea ce se întâmplă în această ţară la nivel politic.

Dar uite că tocmai când m-am stârnit să pledez (în sinea mea) pentru o anumită cauză sau alta, ori pentru o anume doctrină, m-am lovit şi de prima dezamăgire. Pentru întâia oară de când merg la vot (şi nu am lipsit niciodată din momentul când am devenit majoră) am simţit că votul meu nu a contat. Căci da, eu cred în principiile democraţiei şi în faptul că votul meu este important. Oricât cât de frivolă ar părea această percepţie.

Însă aseară am suferit o dezamăgire totală, ce mă pune în faţa unei dileme profunde... Vine un tur doi în care trebuie să merg la vot (căci spiritul civic îmi fierbe prin toate mădularele). Un tur doi unde nu ştiu ce să aleg... Răul mai mic? Păi am argumente pro şi contra ambilor candidaţi rămaşi în cursa electorală. Nu mă interesează părerea celor din jur, sfaturile lor, înţelepciunea ălora mai bătrâni etc etc. Am ajuns la momentul când am propriile păreri. Doar că aceste păreri nu sunt suficient de percutante pentru propria-mi conştiinţă, astfel încât să fiu capabilă de a pune ştampila în dreptul vreunuia dintre candidaţi cu inima deschisă.

Nu ştiu dacă era mai bine în „tinereţe”, când nu dădeam doi bani pe mecanismele acestea politice, sau este mai bine acum, când viscerele mi se zbat într-un tumult nebun în speranţa găsirii unei soluţii miraculoase.  Om trăi şi-om vedea, zic înţelepţii. Aşa că nu-mi rămâne decât să le dau girul meu în privinţa acestei judecăţi. Iar în cele două săptămâni rămase mă voi strădui să fac alegerea oportună (pentru ţară şi popor).

The nothing box  

Posted by Oana Monica Nae

Ceva absolut delicios, de la cursul de "Marketing"...




Moş Crăciun, prestatorul de servicii  

Posted by Oana Monica Nae



Dacă ne-am închipuit vreun moment că e ceva pe lumea asta care nu se plăteşte... ei bine, ne-am înşelat. Până şi serviciile lui Moş Crăciun sunt de vânzare... ale lui şi ale Crăciuniţelor sale. Iar moneda de schimb nu este fapta bună făcută semenului nostru ori vorba dulce şi duioasă. Nu, nu... S-au dus vremile acelea. Dacă tot e societate de consum, atunci să consumăm şi serviciile lui Moş Crăciun...

Iată legătura cu Moşul, pentru cei ce au nevoie de „prestări servicii” din partea sa:
http://mosul-tau.blogspot.com/

Enjoy!

Pietre de mormânt...  

Posted by Oana Monica Nae




Cu ceva vreme în urmă, m-a purtat gândul şi m-au purtat paşii pe la mormintele din cimitirul Bellu. Mânată de curiozitate mai mult, am făcut un popas printre locurile de veci ale mai marilor ţării (poezi, muzicieni, istorici) şi nu numai. Dacă în preajma unora dintre ele te minunezi de măreţia mausoleelor, la altele te loveşti de simplitate, de uitare şi de gol. Cât e dorinţa celor plecaţi dintre noi să aibă morminte mai mult sau mai puţin fastuoase ori cât e „dragostea” celor rămaşi faţă de amintirea celor ce au fost rămâne o taină.


Câţi dintre noi ne gândim oare, în viaţă fiind, ce-am dori să fie scris pe piatra noastră de mormânt? Sinistră idee veţi spune... Însă nu... Doar o asumare tacită şi firească a ceea ce va fi după... Căci va fi... În ceea ce mă priveşte, aş prefera un vers al lui Eminescu... nu m-am decis încă asupra unuia anume... Sau poate versurile uneia dintre melodiile Tatianei Stepa...
Sunt toate într-o ordine firească
Se frânge tot ce se cuvine frânt...

Am selectat câteva dintre mesajele sculptate pe pietrele de mormânt aflate pe Aleea Scriitorilor, căci au un simbolism aparte...


Nicolae Labiş:
Pale se sting ale luminilor flori
Mori, vegetaţie, suflete mori...


Eu curg întreg în acest cântec sfânt
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.


Nichita Stănescu:
Ca şi cum ai vedea morţii plângând
Ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând
Ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând
Ca şi cum ieri ar fi în curând.
Astfel stau palid şi trist, fumegând
.........................................................
Eu nu sunt altceva decât
O pată de sânge
Care vorbeşte.


George Coşbuc:
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.


Mihai Eminescu:
Reverse dulci scântei
Atotştiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag


Liviu Rebreanu:
Ion încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.
Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...


Augustin Z.N. Pop:
Cred în Eminescu ca în soare, în magia frumosului şi în veşnicia neamului românesc.


Alexandru Macedonski:
Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.


Altele:
Ca şi voi sunt legat de pământ
În pământ ca şi voi m-oi întoarce
Am cu ţarina un legământ
Pe care nimeni nu-l poate desface.


Fii, să cultivaţi poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi.


Trecătorule,
Ce eşti am fost
Ce sunt vei fi...


Tot universul nu este decât un loc de mari curcubee
În scripetul lumii ce este eu sunt aşezat pe-o scânteie.

Cărţi vs. oameni  

Posted by Oana Monica Nae



Creionam mai deunăzi o paralelă între oameni şi cărţi. De ce aş alege cărţile în detrimentul oamenilor? Sau viceversa? Normal, argumente am găsit destule în favoarea sau în dauna uneia dintre „categorii”, dar un verdict final încă stă sub auspiciile incertitudinii în mintea mea.

De ce cărţi?

Dintr-o suită de raţiuni mai mult sau mai puţin pertinente...

În primul rând, cărţile nu se supără atunci când le laşi de-o parte şi sunt înduioşător de primitoare atunci când ţi-aduci aminte de ele, indiferent de timpul care a trecut de la ultima îmbrăţişare de priviri. Pe când măsurarea distanţei temporale când vine vorba de oameni este infinit mai anevoioasă.

Apoi, cartea nu trădează, nu înşală, nu se vinde. Fidelitatea e o legătură de căpătâi a ei cu cel ce o deschide.

Lecturarea aceleiaşi cărţi aduce cu sine elemente noi, de fiecare dată când ne întoarcem la ea. Mistere nedesluşite până atunci, noi senzaţii, voluptăţi nebănuite. Oamenii însă sunt aceeaşi, neschimbaţi, cu aceleaşi ticuri verbale sau de conduită. Sunt prea puţini cei care, păstrându-şi forma, îşi schimbă fondul.

De ce oameni?

Pentru că nevoia de a iubi a oamenilor nu poate fi concretizată decât prin contactul cu alţi oameni. Iar cărţile, oricât de „disponibile” ar fi, nu pot substitui un suflet, o atingere, o mângâiere.

Poate un argument de ordin mai degrabă practic - oamenii găsesc soluţii (chiar dacă nu cele mai bune) rapide, pe când un răspuns din partea cărţilor poate veni după ani şi ani de căutări asidue. Sau poate să nu vină niciodată...

În plus, oamenilor le stă în putinţă să creeze cărţi, în vreme ce acestea din urmă sunt văduvite de posibilitatea de a aplica reciproca asupra oamenilor (tehnic vorbind).

Astfel că plutesc pe o mare de argumente mai goale sau mai mai pline de temei... Şi momentan am ales cărţile... Poate că greşesc... Sau poate nu...

Clasamente, clasamente  

Posted by Oana Monica Nae



Tot mă plimb cu gândul în analele propriei istorii şi găsesc tot felul de întrebări tembele care mi s-au pus de către unii şi alţii. Iar una dintre ele, destul de frecventă, de altfel, pe la vârsta preşcolară, era: „Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata?” Cât de inept să fii să întrebi aşa ceva pe cineva? Iubirea e oricum foarte abstractă în sine, de ce s-o facem noi şi mai ambiguă decât este?
 
Putem cuantifica sentimentele, fie ele bune sau rele? Avem o unitate de măsură pentru afecţiune, astfel încât să măsurăm pe cine, cum şi în ce fel iubim mai mult? Dacă am trei prieteni, spre exemplu, trebuie neapărat să fac un top cu ei? Păi da’ ce, neordonat aşa nu-i mai pot iubi?
 
Îmi termină creierul clasamentele astea total neinspirate, al căror sens tinde să-mi scape de la o vreme încoace. Mărturisesc, că atunci când eram mică îmi tot făceam în cap astfel de liste şi listuţe, care, pe cine, cât, cum etc. Însă acum, cunoscând atâţia şi atâţia oameni care mi-s dragi, mi-e imposibil să-i mai aşez într-o ordine în cămăruţele inimii. E clar că nu poţi iubi doi oameni la fel şi, de asemenea, că nu poţi iubi pe cineva mai mult decât pe altcineva. Gradul în care îţi exprimi afecţiunea faţă de doi oameni diferă în funcţie de ceea ce te-a atras mai mult sau mai puţin la fiecare dintre cei doi. Cum aş putea eu să diferenţiez sentimentele pe care le am faţă de un profesor din liceu, comparativ cu unul din şcoala generală? Pe ce criterii logice, fireşti, umane? Ambii au contribuit la formarea mea, ambii mi-au fost dragi, ambii m-au dăscălit. Sau de ce aş alege pe un prieten cu care merg să văd un film în detrimentul altui prieten cu care merg la muzeu?
 
Astfel că, să lăsăm clasamentele în seama statisticienilor, a sociologilor şi a oricui mai este doritor. Când vine însă vorba de oameni şi suflete, să dăm întâietate sentimentelor. E cea dintâi condiţie umană de la care nu trebuie să ne abatem.

Viaţa pe şine...  

Posted by Oana Monica Nae




Ce-ar fi dacă am privi viaţa prin ochii unui montagne-russe?

 
Pontăm prezenţa noastră pe traseul trenuletului zburător printr-un certificat, iscălit cu o identitate oarecare. Urcăm treptat, treptat, apoi intrăm în adolescenţă, unde se prăbuşesc abrupt crezurile şi speranţele pe care le adunasem în ascensiunea noastră către întâiul apogeu al itinerariului. Apoi iarăşi urcăm, şi iarăşi ne prăbuşim, până când ajungem la o liniaritate imaculată. Pe urmă intrăm sub tunelul prieteniei, al dragostei, al remuşcărilor, toate într-un vălmăşag agonizant. Şi ieşim mai precauţi, mai siguri pe noi şi mai pragmatici. Până când un mecanism pe care nu-l observasem până atunci ne aplică o porţie sănătoasă de stropi de viaţă. Frivolă şi rece, cu frânturi de durere surdă. Şi-apoi iarăşi un tunel. Şi urcăm, urcăm, şi ne formăm. Dar iată că se zăreşte şi licărirea mult aşteptată. Am ajuns iarăşi la lumină. Suntem părinţi. Şi locomotiva şuieră vesel şi urcă în continuare. Gângureli duioase ne alină monotonia traseului. Însă sinuozitatea drumului ne mai împiedică din când în cand să ne bucurăm pe deplin de călătorie. O perpetuă mişcare ne însoţeşte logica ideilor. N-avem timp să fixăm pe nimeni cu privirea. Oameni vin, oameni trec. Amintirile zburdă într-un tumult nebun. Iar imaginile se succed grăbite, tot mai grăbite. 
 
Iată că, în sfârşit, traseul se apropie încet, încet de capăt. Era şi vremea... Că mult a mai zăbovit trenuleţul acesta... Şi nu ştim încă dacă preţul plătit la începutul călătoriei a fost cel corect... Unii vom fi petrecut pe drum mai mult decât ne era îngăduit, alţii poate prea puţin... Nu vom afla însă niciodată, căci întotdeauna sfârşitul ne va prinde nepregătiţi de calcule şi socoteli vremelnice... Iar de bacşişuri nu poate fi vorba, pentru încă o raită prin vârtejurile vieţii... 

Arta de a fi...  

Posted by Oana Monica Nae




Un sentiment de inutilitate mă încearcă tot mai năprasnic, mai adânc, mai violent. Mut acele ceasornicului în vremurile de odinioară, când freamătele din jurul meu erau încă învăluite în tainicele şi nepătrunsele mistere ale copilăriei. Şi-ncerc să opresc maşinaţiunea aceasta nestăvilită, timpul, în momentul când am început să croşetez cu o naivă inconştienţă ceea ce poate fi numită o cronică indolenţă adolescentină. Un dezinteres crescând faţă de tot ce mă înconjura. Toate păreau anapoda, fără rost, fără vreo formă care să mă atragă pe mine în vreun fel. Şi iată-mă astăzi, complotând cu vremea în speranţa că freamătul ce-mi scurmă conştiinţa zi după zi ar putea înduioşa vechiul orologiu să mă ducă înapoi, în timp, să pot schimba, să pot îndrepta, să pot construi fără fisuri. 


Dar neînduplecate-s toate lucrurile în existenţa lor. Şi-acum nu pot decât să sper că golurile trecutului pot fi umplute de ambiţia prezentului.

Evrika!!!  

Posted by Oana Monica Nae




Am descoperit, în sfârşit, după lungi periple prin lumea cărţilor, care este aleasa mea. Cea mai cea dintre toate cele. Mă chinui de atâta vreme să fac o selecţie, mai scot una, mai pun alta... Parcă toate au câte ceva ispititor în ele, menit să te facă avocatul lor în orice dispută livrescă. Dar iată, cum necum, m-am decis. „Cişmigiu et. Comp” este cartea pe care am ajuns să o îndrăgesc atât de tare. Am mai vorbit despre ea şi în alte împrejurări, am mai scris, am mai povestit. E a treia oară când o citesc şi continuă să-mi facă cu ochiul. Iar şi iar. Ca o poveste de Hans Christian Andersen, al cărei sfârşit îl vrei tot mai îndepărtat, căci te învăluie prea tare în mrejele sale.


Şi cum se face că am teancuri de cărţi pe birou, prin cameră, prin bibliotecă, care mai de care mai cu iz sociologic, ochii mei tot către literatura clasică se îndreaptă. Nu că sociologia ar duce lipsă de clasici, însă poveştile neaoşe româneşti, mai ales cele care implică elevi, pozne, dascăli şi tot tacâmul sunt o ispită mult prea mare pentru a-i face faţă. Iar dorul meu tot mai arzător după perioada preuniversitară nu prea poate fi stins altfel decât prin lecturi cu parfum şcolăresc (pe care, de altfel, le recomand tuturor, indiferent de vârstă).

Toate-s vechi şi nouă toate...  

Posted by Oana Monica Nae

Asemeni fiului rătăcitor din povestirile biblice, m-am reîntors şi eu la sorginte (Blogger), din nenumărate pricini. Din motive care îmi scapă în acest moment, nu pot fi lăsate comentarii pe blog. Voi încerca să remediez problema, în măsura în care îmi va sta în putinţă.

Pâna atunci însă, reîmprospătatul blog se vrea a fi un jurnal al timpului meu liber şi al modului în care îl întrebuinţez. Fie prin cărţi, filme, muzică, fie prin alte activităţi mai demne de prezentat.

UPDATE: S-a rezolvat în cele din urmă problema cu comentariile.  

Folkul cel abandonat...  

Posted by Oana Monica Nae

fdc3fa24c99964223989b45cu9


Mă tot mir de ani buni, în pasiunea mea nebună pentru folk, de ce acest gen de muzică stă atât de prost ca popularitate în rândul tinerilor (şi nu numai). Concerte puţine, artişti mai mult sau mai puţin băgaţi în seamă, difuzări la radio aproape inexistente, exceptând Radio România Actualităţi şi Radio 3 Net, apariţii TV mai degrabă la posturile locale din provincie. E drept că pe o piaţă extrem de eterogenă din punct de vedere muzical ar fi foarte greu ca folkul să aibă publicul de odinioară, când se umpleau stadioanele cu zeci de mii de oameni. Însă de aici şi până la a dispărea aproape total din peisajul media autohton e cale lungă. Se tot încearcă o resuscitare firavă prin câteva concerte pe an mai vizibile, concerte care adună într-adevăr iluştri maeştri ai folk-ului. Însă nu cred că e suficient.



Poate că pe undeva puzzle-ul este incomplet. De ce radiourile nu promovează câtuşi de puţin muzica aceasta? Că nu e comercială? Păi dacă tu nu o aduci în faţa publicului, ca să poată alege ce-i place şi ce nu, de unde ştii că nu e comercială? N-ar fi mai bine să experimentezi? Apoi, când vine vorba de televiziuni, problema e chiar tragică. Trecând peste faptul mai mult decât evident că folkul este lăsat absolut în paragină, micile ecrane sunt invadate de toate non-valorile posibile şi imposibile. Toţi catapultaţii în realitate care vor să ajungă „cineva” în viaţă sunt super vedetele ţării şi personajele principale ale cotidianelor de orice fel.



Cel mai recent mare concert, Folk Maraton, a avut loc cu o săptămână în urmă. N-am auzit o ştire la televizor care să amintească de aşa ceva. Un cuvânt măcar. Iar afişele din oraş, chiar dacă puse în multe locaţii, sunt vizibile doar pentru cei care merg pe jos (sau cu bicicleta). Căci cine merge cu maşina numai la afişele de pe ziduri şi stâlpi nu se uită.



O soluţie la îndemână pentru o vizibilitate mai mare ar fi ca artiştii să facă un mic compromis şi să dea un iz comercial muzicii lor. Însă atunci care ar mai fi farmecul? O voce şi o chitară nu sunt suficiente? Astfel că, poate, compromisul ar trebui să vină din partea mediei. Cine ştie, poate prinde muzica asta, poate nu e aşa de non-comercială pe cât pare…
Nu înţeleg de ce suntem aşa nătărăi şi incapabili să ne bucurăm de ce avem, să promovăm ce e bun şi ce e al nostru. Şi nu mă refer aici doar la folk, sau doar la muzică. Dacă noi nu iubim şi nu apreciem ceea ce ne aparţine, cine să o facă?



P.S. O bulină albă însă pentru comunitatea virtuală de folkişti, care se tot extinde. Şi pentru faptul că artiştii încearcă, în măsura în care le stă în putinţă, prin bloguri, site-uri personale sau alte reţele sociale, să se menţină aproape de publicul lor. Dovadă că ei vor, da’ nu e tocmai îndeajuns…



P.P.S. Dacă tot am blog, măcar să promovez ce-mi place. Astfel că următorul concert folk (de care ştiu eu) va fi joia viitoare, de la orele 19.00, în Parcul Naţional „Lia Manoliu”. Vor cânta: Zoia Alecu, Vasile Şeicaru, Adrian Ivaniţki, Dinu Olăraşu, Tic Petrosel, Eugen Avram.

Tot moarte... înainte de moarte  

Posted by Oana Monica Nae

2738586-2-cala-lillie


La ce suntem cei dintâi? La decorări post-mortem...


Ne pricepem de minune... Aproape că aşteptăm să mai moară cineva ca să-i oferim omagiile noastre nepreţuite. Dar în timpul vieţii ce-am păzit? Nu era suficient de bun respectivul om / artist pentru a-l preţui la timpul potrivit? I-a crescut peste noapte valoarea? Noaptea noastră, veşnicia lui... Ştim să ignorăm, să dăm cu piciorul în mare grabă, să ne facem că nu vedem, însă când e vorba de premierea unui om mort şi de apărut la televizor ne călcăm în picioare pentru un loc mai în faţă... O ţară încâlcită şi oameni fără de hotare moraliceşti... Căci imediat ce beculeţul camerei de filmat se stinge, am tăiat-o de acolo. Importante sunt aparenţele. Cu esenţa să rămână cine-o vrea...


Ce ne pasă nouă? Suntem vii, încă ni se dezlipesc pleoapele cînd soarele se înalţă pe cer. Pentru cei de dincolo să răsară alt soare, sau altă lună, sau orice alt astru disponibil... dacă o fi cu putinţă. Dacă nu, asta e... De ce ne-ar păsa?


P.S. Poate că e ciudat a vorbi despre moarte, şi numai despre asta. Dar mă doare... tare... mă doare că suntem crunţi în uitare... şi mă doare că pe Tatiana n-o va mai aduce nimeni înapoi, oricât m-aş zbate eu în propria amărăciune...


Nu ştiu cum e pe la alţii, însă aici e imposibil de trăit printre oameni. Căci oamenii te îngroapă, oamenii te sfărâmă, oamenii te uită... Şi-atunci ce folos vor fi având toate?