La mulți ani acolo în veșnicii, bunică dragă! La mulți ani oriunde ai fi!
Ca o paranteză, în paralel cu ”Folk You!”, în aceleași patru zile, a avut loc Gărâna Jazz Festival, ediția a 15-a. Oare câți folkiști au fost prezenți acolo? Nici unul. Dar știți câți artiști de jazz au fost pe scena ”Folk You!”? Nu aștept un răspuns, mi-e suficient să privesc lista cu cei care au cântat sâmbătă seară.
Licăre clepsidre de dor... şi de gol... Minutarul s-a oprit şi ascultă acordurile unei chitare... O lacrimă de prelinge peste ecoul surd al durerii... şi mistuie până la ultima zvâcnire de conştiinţă...
Şi iarăşi spun „adio”... şi iarăşi „pe curând”...
S-au povestit multe despre Tatiana, s-au scris poate şi mai multe. Cu un gust de pelin majoritatea dintre scrieri. Şi cu un parfum aspru, întunecat. Căci la asta ne pricepem de minune. Peniţa noastră nu cunoaşte decât conturul amar al paşilor funerari. Şi al elogiilor postume, întotdeauna întârziate. Câte nu s-ar fi putut scrie despre Tatiana în timpul vieţii sale… Şi totuşi, cele mai multe articole despre ea au apărut după dispariţia ei… Vreun sens în acest non-sens? Suntem sensibili doar la cuvântul „cimitir”?...
Realitatea şi cutumele prezentului apus (actual trecut) ne oferă răspunsul…
Cred însă că generozitatea Tatianei se întinde dincolo de micimea noastră organică, firească poate pe alocuri. Şi am convingerea că ne-a iertat pe noi toţi, pe cei mulţi şi ignoranţi, pentru neştiinţa de a nu fi fost alături de ea când a avut nevoie de noi...
În schimbul acestei iertări însă, avem poate şi noi o datorie… să avem grijă de folk… să-l păzim şi să-l iubim cu tot cugetul nostru… aşa cum a făcut-o Tatiana… pentru amintirea ei, dar mai ales pentru noi…
Poate prea târziu, poate cu un infinit de amărăciune pentru această întârziere… totuşi există:
Unde sunt aceştia toţi? Unde e emulaţia de odinioară? Au nu mai avem nimic de celebrat ori de condamnat astfel încât să ne-adunăm cu toţii laolaltă pe străzi, prin cămine, prin pieţe? Toate manifestările din anii ce au urmat Revoluţiei s-au stins treptat treptat. Chiar şi cenuşa amintirilor a fost curăţată de pe retina românilor. Poate că asta e o consecinţă a mult râvnitei democraţii…
Pentru mine Revoluţia e istorie, o istorie îndepărtată… La fel de puţin palpabilă ca luptele lui Tudor Vladimirescu, sau ca întâiul război mondial… Deşi contemporană cu evenimentele din ‘89, cei doi ani pe care-i aveam la Revoluţie sapă o prăpastie adâncă între mine şi realitatea de atunci. Pentru mine totul e o poveste. Pe alocuri cu un final fericit, pe alocuri cu deznădejdea că ofranda închinată libertăţii ne-a costat prea scump.
Ce mi-a rămas însă bine întipărit în minte din vremea Revoluţiei?... Două dintre cântecele ce răsunau de pe buzele unei naţiuni întregi în perioada aceea şi în ceea ce a urmat după...
Cristian Paţurcă - Imnul golanilor (muzică: Cristian Paţurcă, versuri: Laura Botolan)
Eminescu de s-ar naşte în vremile prezente n-ar mai fi Eminescu. Nici Titu Maiorescu, ori Ciprian Porumbescu, ori poate Nicolae Grigorescu. Tumult a fost pe plaiurile acestea de când acest neam a fost plămădit. A fost în epoca lui Cuza Vodă, a lui Iuliu Maniu şi a atâtor altora. Însă virtuozitatea oamenilor de glorie pomeniţi mai sus, şi nu numai a lor, îşi are izvorul într-o linişte profundă. O linişte a cugetului.
Atunci şi acum? Nu poate exista comparaţie. Să nu aşteptăm un al doilea Eminescu, căci ne irosim speranţele în zadar. Să nu aşteptăm o altă Junimea. Chiar dacă am avea cu cine, nu am avea cu ce. Căci suntem limitaţi. Orizonturile noastre, deşi infinit mai largi decât în orice alt moment al istoriei, se îneacă în propriile lor spaţii. În deşănţate excese de formă şi într-un vid de fond.
Pentru artă şi pentru creaţie este nevoie de o omogenitate a spiritelor ce formează o naţiune. Dar de unde s-o luăm? De s-ar da chiar şi pe bază de cartele, căci nu demult ne îndeletniceam şi cu aşa ceva, oricum ar fi ea, numai să se dea. Şi apoi, condiţia princeps fiind îndeplinită, urmează o a doua barieră. Existenţa coeziunii în simţiri nu implică sine qua non şi dorinţa de a fi toţi unul. Mai vrem oare simţire profundă? Sau alegem calea facilă, prozaică, profană?
În căutare de spirit putem să atingem lampa lui Alladin sau putem să ascultăm sonatele lui Chopin. Ce alegem? Ne priveşte. Însă năzuinţele unui neam, pentru întregirea creaţiei acestuia, trebuie să fie, dacă nu aidoma, măcar similare. Iar dacă aruncăm o privire în trecut (a se consulta istoria ţării la paginile Marii Uniri de la 1918), vom vedea că-i fără de tăgadă această simplă afirmaţie.
De ce Eminescu nu ar fi cel pe care analele literaturii îl pomenesc, de s-ar naşte astăzi? Pentru că noi nu ştim cum arată zăpada. Nu ştim cum susură izvoarele. Nu putem asculta zbaterea valurilor mării. Stelele noastre sunt undeva departe de privirea noastră. Iar soarele e atât de aproape încât ne face rău. Aerul nostru e păgân şi îmbâcsit. Dansurile şi-au pierdut din graţia lor de altădată şi au devenit lascive. Lumea noastră e otrăvită de succese cabotine. Iar doina… Mai ştim noi oare cum sună cântecul doinesc?
Creiere împrăştiate
În o mie de cotloane.
Creiere sfărâmate
Călcate în picioare
De o mare de oameni grăbiţi
Ce nu-şi găsesc locul într-un univers gol.
Mă cauţi… te caut… pulbere şi ceaţă…
Himere… peste tot himere…
Timp nesăbuit care trece…
Nu ne mai găsim
Nu ne mai recunoaştem
Ne-am pierdut în neant.
Cam în maniera prezentată mai sus s-au petrecut evenimentele la Omul bun din acest an, peste care s-a tras cortina cu două zile în urmă. Fără Tatiana cea cu chitara în mână, dar cu Tatiana în inimile noastre ale tuturor, cu înălţătoarea Maria Gheorghiu, „demenţialul” Mircea Baniciu, unicul Vasile Şeicaru, eternul Mircea Vintilă... Şi câte şi mai câţi... Ducu Bertzi, Ada Milea, Doru Stănculescu, Dani Făt, Cristian Buică, Daniel Iancu...
Peste toţi şi toate însă trebuie să pomenesc de Victor Socaciu, "vinovatul" şi responsabilul pentru ceea ce se întâmplă în fiecare decembrie... Cel care, dincolo de a fi un mare artist, e un OM BUN... Cel mai bun...
De mii de ori mă-nclin în faţa proniei cereşti pentru acest parfum cultural! Căci tare scumpi sunt la vedere aceşti oameni. Şi cu cât îi văd mai rar, cu atât îmi arde sufletul mai tare din dorinţa de a-i vedea iar şi iar.
Dar... vorba francezului, c’est la vie... Nu le putem avea pe toate. Şi din păcate folk-ul se află încă pe o listă de opţiuni interzisă publicului larg...
Un îndemn şi o invitaţie pentru toţi iubitorii folk-ului, la Festivalul Naţional de Muzică Folk OM BUN, ce se va desfăşura în perioada 14 - 16 Decembrie 2009, la Teatrul Nottara, cu începere de la orele 18.00.
Seara a doua va fi una omagială, închinată Tatianei Stepa, şi va fi însoţită de lansarea ultimului său album, Cântec pentru prieteni.
Programul festivalului, pentru fiecare zi în parte:
Ziua I : 14 Decembrie ora 18:00
Concurs
Recitaluri: Alexandru Andries, Mircea Vintila & Brambura, Ducu Bertzi si Mihai Nenita, Alexandru Zarnescu, Nicu Zota, Walter Ghicolescu, Fortele de Munca, Ovidiu Scridon
Ziua II: 15 Decembrie ora 18:00 - Seara Omagiala Tatiana Stepa
Concurs
Recitaluri: Victor Socaciu & Biroul Executiv, Ada Milea, Daniel Iancu, Dinu Olasaru, Maria Gheorghiu, Andrei Paunescu, Raul Carstea si Constantin Neculae, Cristian Buica
Ziua III: 16 Decembrie ora 18:00
Gala Laureatilor
Recitaluri: Mircea Baniciu, Vasile Seicaru, Doru Stanculescu si Sorin Minghiat, Tapinarii, Eugen Avram, Daniel Fat, Stelian Maria
Prezentare: ADRIAN IVANITCHI
Pret bilet: 40 lei / seara
Mi-aş dori să mă bucur de ziua naţională. Aş petrece cum se cuvine în cinstea ţării mele, în cinstea singurului loc ce se cheamă „acasă”. Şi mi-aş dori cu tot dinadinsul să fiu pătrunsă de frenezia americanilor sau a francezilor când vine vorba de elogii şi salve omagiale închinate ţării. Însă constat în fiece an, cu mult amar, că inima ar vrea, însă cugetul îmi şopteşte altceva. Poate aşa am fost educată de societate, poate m-am uitat prea mult şi prea des la televizor, poate că nu am căutat unde a trebuit... Sau poate nu mi-am dorit suficient de tare...
Îmi iau însă un angajament în faţa propriei conştiinţe, de acest 1 Decembrie, să-mi clădesc cu propriile forţe, sufleteşti şi mentale, acea credinţă în tot ce-i neaoş românesc. Acum, cât încă mai vreau, şi cât încă nu m-a captat indiferenţa întru totul.
La mulţi ani, România!
Dacă ne-am închipuit vreun moment că e ceva pe lumea asta care nu se plăteşte... ei bine, ne-am înşelat. Până şi serviciile lui Moş Crăciun sunt de vânzare... ale lui şi ale Crăciuniţelor sale. Iar moneda de schimb nu este fapta bună făcută semenului nostru ori vorba dulce şi duioasă. Nu, nu... S-au dus vremile acelea. Dacă tot e societate de consum, atunci să consumăm şi serviciile lui Moş Crăciun...
Iată legătura cu Moşul, pentru cei ce au nevoie de „prestări servicii” din partea sa:
http://mosul-tau.blogspot.com/
Enjoy!
Cu ceva vreme în urmă, m-a purtat gândul şi m-au purtat paşii pe la mormintele din cimitirul Bellu. Mânată de curiozitate mai mult, am făcut un popas printre locurile de veci ale mai marilor ţării (poezi, muzicieni, istorici) şi nu numai. Dacă în preajma unora dintre ele te minunezi de măreţia mausoleelor, la altele te loveşti de simplitate, de uitare şi de gol. Cât e dorinţa celor plecaţi dintre noi să aibă morminte mai mult sau mai puţin fastuoase ori cât e „dragostea” celor rămaşi faţă de amintirea celor ce au fost rămâne o taină.
Câţi dintre noi ne gândim oare, în viaţă fiind, ce-am dori să fie scris pe piatra noastră de mormânt? Sinistră idee veţi spune... Însă nu... Doar o asumare tacită şi firească a ceea ce va fi după... Căci va fi... În ceea ce mă priveşte, aş prefera un vers al lui Eminescu... nu m-am decis încă asupra unuia anume... Sau poate versurile uneia dintre melodiile Tatianei Stepa...
Sunt toate într-o ordine firească
Se frânge tot ce se cuvine frânt...
Am selectat câteva dintre mesajele sculptate pe pietrele de mormânt aflate pe Aleea Scriitorilor, căci au un simbolism aparte...
Nicolae Labiş:
Pale se sting ale luminilor flori
Mori, vegetaţie, suflete mori...
Eu curg întreg în acest cântec sfânt
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.
Nichita Stănescu:
Ca şi cum ai vedea morţii plângând
Ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând
Ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând
Ca şi cum ieri ar fi în curând.
Astfel stau palid şi trist, fumegând
.........................................................
Eu nu sunt altceva decât
O pată de sânge
Care vorbeşte.
George Coşbuc:
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
Mihai Eminescu:
Reverse dulci scântei
Atotştiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag
Liviu Rebreanu:
Ion încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.
Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...
Augustin Z.N. Pop:
Cred în Eminescu ca în soare, în magia frumosului şi în veşnicia neamului românesc.
Alexandru Macedonski:
Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.
Altele:
Ca şi voi sunt legat de pământ
În pământ ca şi voi m-oi întoarce
Am cu ţarina un legământ
Pe care nimeni nu-l poate desface.
Fii, să cultivaţi poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi.
Trecătorule,
Ce eşti am fost
Ce sunt vei fi...
Tot universul nu este decât un loc de mari curcubee
În scripetul lumii ce este eu sunt aşezat pe-o scânteie.
Creionam mai deunăzi o paralelă între oameni şi cărţi. De ce aş alege cărţile în detrimentul oamenilor? Sau viceversa? Normal, argumente am găsit destule în favoarea sau în dauna uneia dintre „categorii”, dar un verdict final încă stă sub auspiciile incertitudinii în mintea mea.
De ce cărţi?
Dintr-o suită de raţiuni mai mult sau mai puţin pertinente...
În primul rând, cărţile nu se supără atunci când le laşi de-o parte şi sunt înduioşător de primitoare atunci când ţi-aduci aminte de ele, indiferent de timpul care a trecut de la ultima îmbrăţişare de priviri. Pe când măsurarea distanţei temporale când vine vorba de oameni este infinit mai anevoioasă.
Apoi, cartea nu trădează, nu înşală, nu se vinde. Fidelitatea e o legătură de căpătâi a ei cu cel ce o deschide.
Lecturarea aceleiaşi cărţi aduce cu sine elemente noi, de fiecare dată când ne întoarcem la ea. Mistere nedesluşite până atunci, noi senzaţii, voluptăţi nebănuite. Oamenii însă sunt aceeaşi, neschimbaţi, cu aceleaşi ticuri verbale sau de conduită. Sunt prea puţini cei care, păstrându-şi forma, îşi schimbă fondul.
De ce oameni?
Pentru că nevoia de a iubi a oamenilor nu poate fi concretizată decât prin contactul cu alţi oameni. Iar cărţile, oricât de „disponibile” ar fi, nu pot substitui un suflet, o atingere, o mângâiere.
Poate un argument de ordin mai degrabă practic - oamenii găsesc soluţii (chiar dacă nu cele mai bune) rapide, pe când un răspuns din partea cărţilor poate veni după ani şi ani de căutări asidue. Sau poate să nu vină niciodată...
În plus, oamenilor le stă în putinţă să creeze cărţi, în vreme ce acestea din urmă sunt văduvite de posibilitatea de a aplica reciproca asupra oamenilor (tehnic vorbind).
Astfel că plutesc pe o mare de argumente mai goale sau mai mai pline de temei... Şi momentan am ales cărţile... Poate că greşesc... Sau poate nu...
Tot mă plimb cu gândul în analele propriei istorii şi găsesc tot felul de întrebări tembele care mi s-au pus de către unii şi alţii. Iar una dintre ele, destul de frecventă, de altfel, pe la vârsta preşcolară, era: „Pe cine iubeşti mai mult? Pe mama sau pe tata?” Cât de inept să fii să întrebi aşa ceva pe cineva? Iubirea e oricum foarte abstractă în sine, de ce s-o facem noi şi mai ambiguă decât este?
Putem cuantifica sentimentele, fie ele bune sau rele? Avem o unitate de măsură pentru afecţiune, astfel încât să măsurăm pe cine, cum şi în ce fel iubim mai mult? Dacă am trei prieteni, spre exemplu, trebuie neapărat să fac un top cu ei? Păi da’ ce, neordonat aşa nu-i mai pot iubi?
Îmi termină creierul clasamentele astea total neinspirate, al căror sens tinde să-mi scape de la o vreme încoace. Mărturisesc, că atunci când eram mică îmi tot făceam în cap astfel de liste şi listuţe, care, pe cine, cât, cum etc. Însă acum, cunoscând atâţia şi atâţia oameni care mi-s dragi, mi-e imposibil să-i mai aşez într-o ordine în cămăruţele inimii. E clar că nu poţi iubi doi oameni la fel şi, de asemenea, că nu poţi iubi pe cineva mai mult decât pe altcineva. Gradul în care îţi exprimi afecţiunea faţă de doi oameni diferă în funcţie de ceea ce te-a atras mai mult sau mai puţin la fiecare dintre cei doi. Cum aş putea eu să diferenţiez sentimentele pe care le am faţă de un profesor din liceu, comparativ cu unul din şcoala generală? Pe ce criterii logice, fireşti, umane? Ambii au contribuit la formarea mea, ambii mi-au fost dragi, ambii m-au dăscălit. Sau de ce aş alege pe un prieten cu care merg să văd un film în detrimentul altui prieten cu care merg la muzeu?
Astfel că, să lăsăm clasamentele în seama statisticienilor, a sociologilor şi a oricui mai este doritor. Când vine însă vorba de oameni şi suflete, să dăm întâietate sentimentelor. E cea dintâi condiţie umană de la care nu trebuie să ne abatem.
Ce-ar fi dacă am privi viaţa prin ochii unui montagne-russe?
Pontăm prezenţa noastră pe traseul trenuletului zburător printr-un certificat, iscălit cu o identitate oarecare. Urcăm treptat, treptat, apoi intrăm în adolescenţă, unde se prăbuşesc abrupt crezurile şi speranţele pe care le adunasem în ascensiunea noastră către întâiul apogeu al itinerariului. Apoi iarăşi urcăm, şi iarăşi ne prăbuşim, până când ajungem la o liniaritate imaculată. Pe urmă intrăm sub tunelul prieteniei, al dragostei, al remuşcărilor, toate într-un vălmăşag agonizant. Şi ieşim mai precauţi, mai siguri pe noi şi mai pragmatici. Până când un mecanism pe care nu-l observasem până atunci ne aplică o porţie sănătoasă de stropi de viaţă. Frivolă şi rece, cu frânturi de durere surdă. Şi-apoi iarăşi un tunel. Şi urcăm, urcăm, şi ne formăm. Dar iată că se zăreşte şi licărirea mult aşteptată. Am ajuns iarăşi la lumină. Suntem părinţi. Şi locomotiva şuieră vesel şi urcă în continuare. Gângureli duioase ne alină monotonia traseului. Însă sinuozitatea drumului ne mai împiedică din când în cand să ne bucurăm pe deplin de călătorie. O perpetuă mişcare ne însoţeşte logica ideilor. N-avem timp să fixăm pe nimeni cu privirea. Oameni vin, oameni trec. Amintirile zburdă într-un tumult nebun. Iar imaginile se succed grăbite, tot mai grăbite.
Iată că, în sfârşit, traseul se apropie încet, încet de capăt. Era şi vremea... Că mult a mai zăbovit trenuleţul acesta... Şi nu ştim încă dacă preţul plătit la începutul călătoriei a fost cel corect... Unii vom fi petrecut pe drum mai mult decât ne era îngăduit, alţii poate prea puţin... Nu vom afla însă niciodată, căci întotdeauna sfârşitul ne va prinde nepregătiţi de calcule şi socoteli vremelnice... Iar de bacşişuri nu poate fi vorba, pentru încă o raită prin vârtejurile vieţii...
Un sentiment de inutilitate mă încearcă tot mai năprasnic, mai adânc, mai violent. Mut acele ceasornicului în vremurile de odinioară, când freamătele din jurul meu erau încă învăluite în tainicele şi nepătrunsele mistere ale copilăriei. Şi-ncerc să opresc maşinaţiunea aceasta nestăvilită, timpul, în momentul când am început să croşetez cu o naivă inconştienţă ceea ce poate fi numită o cronică indolenţă adolescentină. Un dezinteres crescând faţă de tot ce mă înconjura. Toate păreau anapoda, fără rost, fără vreo formă care să mă atragă pe mine în vreun fel. Şi iată-mă astăzi, complotând cu vremea în speranţa că freamătul ce-mi scurmă conştiinţa zi după zi ar putea înduioşa vechiul orologiu să mă ducă înapoi, în timp, să pot schimba, să pot îndrepta, să pot construi fără fisuri.
Dar neînduplecate-s toate lucrurile în existenţa lor. Şi-acum nu pot decât să sper că golurile trecutului pot fi umplute de ambiţia prezentului.
Am descoperit, în sfârşit, după lungi periple prin lumea cărţilor, care este aleasa mea. Cea mai cea dintre toate cele. Mă chinui de atâta vreme să fac o selecţie, mai scot una, mai pun alta... Parcă toate au câte ceva ispititor în ele, menit să te facă avocatul lor în orice dispută livrescă. Dar iată, cum necum, m-am decis. „Cişmigiu et. Comp” este cartea pe care am ajuns să o îndrăgesc atât de tare. Am mai vorbit despre ea şi în alte împrejurări, am mai scris, am mai povestit. E a treia oară când o citesc şi continuă să-mi facă cu ochiul. Iar şi iar. Ca o poveste de Hans Christian Andersen, al cărei sfârşit îl vrei tot mai îndepărtat, căci te învăluie prea tare în mrejele sale.
Şi cum se face că am teancuri de cărţi pe birou, prin cameră, prin bibliotecă, care mai de care mai cu iz sociologic, ochii mei tot către literatura clasică se îndreaptă. Nu că sociologia ar duce lipsă de clasici, însă poveştile neaoşe româneşti, mai ales cele care implică elevi, pozne, dascăli şi tot tacâmul sunt o ispită mult prea mare pentru a-i face faţă. Iar dorul meu tot mai arzător după perioada preuniversitară nu prea poate fi stins altfel decât prin lecturi cu parfum şcolăresc (pe care, de altfel, le recomand tuturor, indiferent de vârstă).
Asemeni fiului rătăcitor din povestirile biblice, m-am reîntors şi eu la sorginte (Blogger), din nenumărate pricini. Din motive care îmi scapă în acest moment, nu pot fi lăsate comentarii pe blog. Voi încerca să remediez problema, în măsura în care îmi va sta în putinţă.
Pâna atunci însă, reîmprospătatul blog se vrea a fi un jurnal al timpului meu liber şi al modului în care îl întrebuinţez. Fie prin cărţi, filme, muzică, fie prin alte activităţi mai demne de prezentat.
UPDATE: S-a rezolvat în cele din urmă problema cu comentariile.

Mă tot mir de ani buni, în pasiunea mea nebună pentru folk, de ce acest gen de muzică stă atât de prost ca popularitate în rândul tinerilor (şi nu numai). Concerte puţine, artişti mai mult sau mai puţin băgaţi în seamă, difuzări la radio aproape inexistente, exceptând Radio România Actualităţi şi Radio 3 Net, apariţii TV mai degrabă la posturile locale din provincie. E drept că pe o piaţă extrem de eterogenă din punct de vedere muzical ar fi foarte greu ca folkul să aibă publicul de odinioară, când se umpleau stadioanele cu zeci de mii de oameni. Însă de aici şi până la a dispărea aproape total din peisajul media autohton e cale lungă. Se tot încearcă o resuscitare firavă prin câteva concerte pe an mai vizibile, concerte care adună într-adevăr iluştri maeştri ai folk-ului. Însă nu cred că e suficient.
Poate că pe undeva puzzle-ul este incomplet. De ce radiourile nu promovează câtuşi de puţin muzica aceasta? Că nu e comercială? Păi dacă tu nu o aduci în faţa publicului, ca să poată alege ce-i place şi ce nu, de unde ştii că nu e comercială? N-ar fi mai bine să experimentezi? Apoi, când vine vorba de televiziuni, problema e chiar tragică. Trecând peste faptul mai mult decât evident că folkul este lăsat absolut în paragină, micile ecrane sunt invadate de toate non-valorile posibile şi imposibile. Toţi catapultaţii în realitate care vor să ajungă „cineva” în viaţă sunt super vedetele ţării şi personajele principale ale cotidianelor de orice fel.
Cel mai recent mare concert, Folk Maraton, a avut loc cu o săptămână în urmă. N-am auzit o ştire la televizor care să amintească de aşa ceva. Un cuvânt măcar. Iar afişele din oraş, chiar dacă puse în multe locaţii, sunt vizibile doar pentru cei care merg pe jos (sau cu bicicleta). Căci cine merge cu maşina numai la afişele de pe ziduri şi stâlpi nu se uită.
O soluţie la îndemână pentru o vizibilitate mai mare ar fi ca artiştii să facă un mic compromis şi să dea un iz comercial muzicii lor. Însă atunci care ar mai fi farmecul? O voce şi o chitară nu sunt suficiente? Astfel că, poate, compromisul ar trebui să vină din partea mediei. Cine ştie, poate prinde muzica asta, poate nu e aşa de non-comercială pe cât pare…
Nu înţeleg de ce suntem aşa nătărăi şi incapabili să ne bucurăm de ce avem, să promovăm ce e bun şi ce e al nostru. Şi nu mă refer aici doar la folk, sau doar la muzică. Dacă noi nu iubim şi nu apreciem ceea ce ne aparţine, cine să o facă?
P.S. O bulină albă însă pentru comunitatea virtuală de folkişti, care se tot extinde. Şi pentru faptul că artiştii încearcă, în măsura în care le stă în putinţă, prin bloguri, site-uri personale sau alte reţele sociale, să se menţină aproape de publicul lor. Dovadă că ei vor, da’ nu e tocmai îndeajuns…
P.P.S. Dacă tot am blog, măcar să promovez ce-mi place. Astfel că următorul concert folk (de care ştiu eu) va fi joia viitoare, de la orele 19.00, în Parcul Naţional „Lia Manoliu”. Vor cânta: Zoia Alecu, Vasile Şeicaru, Adrian Ivaniţki, Dinu Olăraşu, Tic Petrosel, Eugen Avram.

La ce suntem cei dintâi? La decorări post-mortem...
Ne pricepem de minune... Aproape că aşteptăm să mai moară cineva ca să-i oferim omagiile noastre nepreţuite. Dar în timpul vieţii ce-am păzit? Nu era suficient de bun respectivul om / artist pentru a-l preţui la timpul potrivit? I-a crescut peste noapte valoarea? Noaptea noastră, veşnicia lui... Ştim să ignorăm, să dăm cu piciorul în mare grabă, să ne facem că nu vedem, însă când e vorba de premierea unui om mort şi de apărut la televizor ne călcăm în picioare pentru un loc mai în faţă... O ţară încâlcită şi oameni fără de hotare moraliceşti... Căci imediat ce beculeţul camerei de filmat se stinge, am tăiat-o de acolo. Importante sunt aparenţele. Cu esenţa să rămână cine-o vrea...
Ce ne pasă nouă? Suntem vii, încă ni se dezlipesc pleoapele cînd soarele se înalţă pe cer. Pentru cei de dincolo să răsară alt soare, sau altă lună, sau orice alt astru disponibil... dacă o fi cu putinţă. Dacă nu, asta e... De ce ne-ar păsa?
P.S. Poate că e ciudat a vorbi despre moarte, şi numai despre asta. Dar mă doare... tare... mă doare că suntem crunţi în uitare... şi mă doare că pe Tatiana n-o va mai aduce nimeni înapoi, oricât m-aş zbate eu în propria amărăciune...
Nu ştiu cum e pe la alţii, însă aici e imposibil de trăit printre oameni. Căci oamenii te îngroapă, oamenii te sfărâmă, oamenii te uită... Şi-atunci ce folos vor fi având toate?
Umblând în cutia cu portrete
File de jurnal
Bucureştiul odinioară
Condeie de lumină
Din freamătul lirei
Picături de culoare
- Alfred Sisley
- Amedeo Modigliani
- Claude Monet
- Edouard Manet
- Edvard Munch
- Francisco de Goya
- Leonardo da Vinci
- Michelangelo Buonarroti
- Nicolae Grigorescu
- Nicolae Tonitza
- Pablo Picasso
- Paul Gaugain
- Peter Paul Rubens
- Pierre-Auguste Renoir
- Raffaello Sanzio
- Rembrandt van Rijn
- Salvador Dali
- Sandro Botticelli
- Tiziano Vecellio
- Vincent Van Gogh
Luceafărul
Un crâmpei de cultură
În lumea ştiinţei
Pe urmele sportului
De vorbă cu chitarele
- Ada Milea
- Adrian Ivaniţchi
- Alexandru Andrieş
- Alina Manole
- Andrei Păunescu
- Daniel Făt
- Daniel Iancu
- Ducu Bertzi
- E-folk
- Emeric Imre
- Emilian Onciu
- Florian Pittiș
- Foaia virtuală a folkului românesc
- Folk 4 me
- Folk Blog
- Folk frate
- Folkustic
- Forever Folk
- Ion Marinescu Țurlă
- Magda Puskas
- Maria Gheorghiu
- Maria Magdalena Dănăilă
- Mircea Baniciu
- Mircea Vintilă
- Mădălina Amon
- Nicu Alifantis
- Noni Ene
- Ovidiu Mihăilescu
- Ovidiu Scridon
- Radio 3 Net
- Raul Cârstea & Constantin Neculae
- Revista blogosferei muzicale
- Ştefan Hruşcă
- Ştefan Tivodar
- Tatiana Stepa
- Trupa Atelier
- Tudor Gheorghe
- Ţapinarii
- Vali Sterian
- Vasile Mardare
- Vasile Şeicaru
- Victor Socaciu
- Zoia Alecu
Frânturi de istorie
- Institutul de Memorie Culturală
- Muzeul de Arta Veche Apuseana "Ing. Dumitru Minovici"
- Muzeul Literaturii Române
- Muzeul Militar Naţional
- Muzeul Naţional Cotroceni
- Muzeul Naţional de Artă
- Muzeul Naţional de Artă Contemporană
- Muzeul Naţional de Geologie
- Muzeul Naţional de Istorie
- Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa"
- Muzeul Naţional Filatelic
- Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”
- Muzeul Sportului
- Muzeul Tehnic "Prof. Ing. Dimitrie Leonida"
- Muzeul Ţăranului Român
- Observatorul Astronomic
Măşti de carnaval
- Florin Piersic
- Gheorghe Dinică
- Horațiu Mălăele
- La Scena
- Marcel Iureș
- Maria Ploae
- Mihai Constantin
- Oana Pellea
- Radu Beligan
- Ștefan Iordache
- Teatrul Act
- Teatrul Bulandra
- Teatrul de Comedie
- Teatrul Evreiesc de Stat
- Teatrul Masca
- Teatrul Mic
- Teatrul Naţional Bucureşti
- Teatrul Naţional de Operetă
- Teatrul Naţional “Constantin Tănase”
- Teatrul Nottara
- Teatrul Odeon
- Teatrul Ţăndărică
- Teatrul “Ion Creangă”
Jurnale şi jurnalişti
De la sociologi adunate
Impresii pe şevalet
- Adela Stoicescu
- Adriana Dan
- Adriana Diaconu
- Alex Cernat
- Alex Danu
- Alex Povarnă
- Arhi Blog
- Blog filosofic
- Crina Grigore
- Cristi Decu
- Cristina Zurini
- Cătălina Spiridon
- Dana Furnea
- Daniela Macovei
- Darie Ducan
- Gabriela Anghel
- La porţile orientului
- Laura Iancu
- Liana Rucsanda
- Ligia Mureşan
- Mariana Duma
- Marius Paraschiv
- Mihail Muşat
- Ovidiana Bulumac
- Raluca Meiroşu
- Recenzii de carte
- Tibi Stăvăruş
- Ultima sută de metri
- Vlad Petreanu












