Pur și simplu... Minulescu  

Posted by Oana Monica Nae

Multe sunt lucrurile care ne plac într-o viață. Pentru unele găsim explicații, pe altele le luăm ca atare. Ne plac și atât. Fără justificări, fără argumente demne de un manual de știință. Cum poți explica pasiunea pentru nocturnele lui Chopin în termeni tehnici? Sau plăcerea pe care ți-o oferă o carte a lui Octavian Paler, savurată într-o după-amiază târzie de primăvară? 

Tot așa, fără explicații sau raționamente coerente, îl ador pe Minulescu. Nu știu de ce. Nu știu cum. N-aș putea niciodată să susțin o pledoarie în favoarea poeziilor lui, din punct de vedere literar. Pentru că pur și simplu nu mă pricep. Însă poezia lui îmi dă o senzație organică de plinătate, pe care niciun alt poet nu reușește să mi-o dea. Nici măcar Eminescu, pentru care am un adevărat cult.

Nu mi-ar ajunge acest petec de pergament virtual ca să înșir toate versurile lui Minulescu, așa că mă voi mulțumi doar cu o strofă...

”O, de-aş putea să vă spun tot...
Dar nu -
Plecaţi...
Că-s obosit -
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...
M-aţi ascultat -
Vă mulţumesc...
Acum plecaţi.”

Și totuși există... Adrian Păunescu  

Posted by Oana Monica Nae




Pentru că nu există zi în care muzica ce îmbracă versurile lui Adrian Păunescu sa nu-mi însoțească pașii grabiți... 
Pentru că sunt rare momentele în care să nu-mi aduc aminte de scrierile lui... 
Pentru că nu există poet care să-mi fi transformat existența mai mult decât el... 
Pentru că fără el folk-ul meu cel drag ar fi fost doar o pagină de carte dintr-o enciclopedie muzicală străină... 
Pentru că ne-a dat lumina, libertatea și puterea de a lupta, prin fiecare vers al său... 
Pentru toate acestea, și pentru multe altele... fac o reverență, maestre, tu cea mai vie dintre flăcările inimilor noastre... aici și Acolo...

La mulți ani în veșnicii, bunică dragă!  

Posted by Oana Monica Nae



Ce e moartea? De unde vine ea? Care este forța accea necunoscută și odioasă ce ni-i ia pe cei dragi de lângă noi?

Multă vreme am crezut că moartea este intangibilă. Că este un fenomen de care, dacă vreau să mă feresc, o pot face cu mare ușurință. Însă mi-am dat seama că moartea nu este un jucător onest. Nici măcar un bun negociator. Moartea nu cere, nu lasă de la ea, doar ia. Fără justificări, fără explicații, fără nimic. Ia pur și simplu, încât te face să te întrebi la ce bun să existăm dacă tot plecăm odată și-odată.

Astăzi ar fi trebuit să împlinești 70 de ani, bunică dragă. Totuși, acum două zile n-am petrecut așa cum ți-ai fi dorit tu, ci mi-am luat rămas bun de la tine pentru totdeauna. Ce hilară ”petrecere”! Ce comedie ieftină e viața aceasta... În loc de cadou ți-am adus un sicriu, iar în locul florilor, coroane... 

Tu, moarte, nu știi că bunicile sunt făcute să spună povești, să aibă un cuvânt bun pentru toți cei din jurul lor, să facă compot și dulceață, să-și alinte nepoții, nu să stea în coșciug... Dacă ai fi știut, poate am fi putut negocia ceva, cumva...

Iar eu, dacă aș fi putut, m-aș fi răzbunat pe tine de o mie de ori, pentru toate amintirile ce mi le-ai furat, odată cu bunica ce mi-ai luat-o. Însă, din păcate, nu se poate, în lupta cu viața tu vei câștiga întotdeauna...

La mulți ani acolo în veșnicii, bunică dragă! La mulți ani oriunde ai fi!

Despre ”Folk” You! și nu prea... folk  

Posted by Oana Monica Nae

Mă străduiesc de câteva zile să-mi pun gândurile în ordine și să judec la rece tot ce s-a întâmplat în săptămâna precedentă. Trei evenimente de folk, unele mai reușite, altele nu prea: ”Flacără vie” Adrian Păunescu, Premiile naționale ”Flacăra lui Adrian Păunescu” și Festivalul ”Folk You!”. Dintre cele trei, ultimul cred că este cel mai puțin în măsura de a avea în titlu noțiunea de ”folk”. 

Despre primele două nu prea aș comenta, decât într-o singură direcție: prea puține voci feminine, cel puțin pe scena de la Arenele Romane. Nu știu a cui e ”vina”, sau nu vreau să știu, având pretenția că mojicia unora ar trebui să aibă niște limite. Iar dacă vă închipuiți, dragi folkiști de sex masculin, că muzica pe care voi o cântați ar putea să existe fără vocile feminine, vă înșelați. Și așa au rămas atât de puține ”doamne ale folkului”, ca să le lăsăm uitate într-un colț de umbră. Un pic de echilibru, stimați domni, n-ar strica nimănui.

Per ansamblu, cele două evenimente de folk desfășurate sub auspiciile lui Adrian Păunescu, fiecare pe durata a câteva ore bune, au fost cu mult mai reușite decât ceea ce a urmat: mizeria de la ”Folk You!”. Patru seri, niciuna preponderent de folk. Poate primele două seri să mai salveze din imaginea oricum jenantă pe care a lăsat-o în urmă acest festival. Din câte recitaluri au fost, unul singur putea fi încadrat la categoria folk (Nicu Alifantis), și acela nu a mai avut loc. Desigur, motivele au fost obiective, însă cine răspunde pentru faptul că la un eveniment intitulat ”Folk You!”, doar un singur artist este îndeajuns de capabil, după părerea organizatorilor, să poată susține un recital de o oră și ceva. Poate domnii organizatori uită că la Cenaclul Flacăra se cântau și douăsprezece ore în continuu, așa că garantez eu pentru vocile folkiștilor, că pot duce mai mult de jumătate de oră (cam atât au avut la dispoziție ”amatorii” de folk).

Deranjantă este și imixtiunea aceasta total haotică a rock-ului, jazz-ului, hip-hop-ului și a altor genuri muzicale cu folkul. Din punctul meu de vedere, nu au ce căuta la un astfel de festival. Dacă vrem un turn Babel muzical, în care toate genurile să se exprime pe limba lor, laolaltă, să dăm un alt nume festivalului. Și atunci, nimeni nu va mai avea nimic de obiectat.

Ca o paranteză, în paralel cu ”Folk You!”, în aceleași patru zile, a avut loc Gărâna Jazz Festival, ediția a 15-a. Oare câți folkiști au fost prezenți acolo? Nici unul. Dar știți câți artiști de jazz au fost pe scena ”Folk You!”? Nu aștept un răspuns, mi-e suficient să privesc lista cu cei care au cântat sâmbătă seară.
Punctul culminant al festivalului îl reprezintă clar apariția lui Puya. Am citit atât de multe cronici despre prestația lui, majoritatea cu același laitmotiv: că publicul a reacționat greșit, agresiv, că nivelul intelectual al pasionaților de folk este unul superior ascultătorilor de alte genuri muzicale.

O abordare total greșită, după părerea mea. Nu cred în ideea că publicul de folk este unul eminamente intelectual. Nicidecum. Nu cred că aceasta este trăsătura primă a ascultătorului de folk. Folkul este pur și simplu o stare, pe care o simți, pe care o ai în sânge. Pe care o trăiești. Nu e un curs de matematici superioare, pe care doar un supradotat îl poate înțelege.

Și chiar în situația în care am vorbi de un nivel al intelectului ridicat, oare intelectualii nu au dreptul la protest? Așa cum cred ei de cuviință? Singură formă de dezacord permisă este aceea de a tăcea, de a pleca sau de a scrie cronici înțepătoare, pline de substrat? Reveniți-vă, oameni buni! Îi acuzați pe cei care aruncă cu sticle? Dar poate acest comportament este ultimul liant între noi și puțina libertate pe care o mai avem. Oricât de reprobabil ar fi el în ochii multora. Să renunțăm și la el? 

Nu susțin vandalismul, de orice natură, nici pe plajă, nici pe străzi, nici măcar pe stadioane. Dar nici nu pot să judec niște oameni care au reacționat agresiv la tratamentul batjocoritor pe care l-au primit din partea organizatorilor ”Folk You!”. Au fost și alții care și-au manifestat nemulțumirea în scris, cu mult înainte de începerea festivalului. I-a luat cineva în seamă? A interesat pe cineva părerea lor? Singurul moment în care Tucă a avut o reacție a fost acela când s-a recurs la violență. Poate acesta este limbajul pe care îl înțeleg organizatorii festivalului. Poate cuvintele nu sunt suficiente pentru a-i face să priceapă că folkul e un gen de sine stătător, cu corifeii săi, cu adepții săi și cu propriile reguli.

Eu n-am avut ”plăcerea” de a-l vedea pe Puya pe scena ”Folk You!”. Am preferat să îl ascult pe Emeric Imre, la Saturn, în aceeași seară. A fost forma de protest pe care am crezut-o ca fiind cea mai potrivită. Însă nu-i voi judeca pe cei care n-au avut nervi suficient de tari încât să nu lovească, atunci când ei au fost loviți la rândul lor, printr-o atitudine de infatuare vădită a organizatorilor.

Am înțeles, într-un final, că ”Folk You!” nu mai este și nu va mai fi niciodată cel al lui Moțu Pittiș, ci al mercantililor care au impresia că, dacă nu plătesc un bilet de intrare la spectacol, mi se poate oferi pe tavă orice. Sunteți liber să faceți comerț, dragi organizatori, dar nu cu sufletele noastre! Asta nu o să vă permitem niciodată!

Cu penelul în mână...  

Posted by Oana Monica Nae

Nu știu cum, nu știu de ce, dar am chef să scriu. Ce ciudat! Au trecut atâtea luni de când propriile-mi gânduri au încetat să se mai zbată în creierașul meu, din profunda nevoie de a fi așternute pe un petec de ceva… Fie că acel ceva este o ciornă uitată de vreme ori o mostră a progresului tehnologic…

Sunt poate sub auspiciile unor gânduri trecute, trezite la viață de un dialog încântător între doi oameni încântători: Oana Pellea și Eugenia Vodă. Cred că de multe ori asta este ceea ce ne lipsește… un îndemn, un cuvânt, o vorbă de duh venită la momentul oportun… 

Aș putea avansa ipoteza că am încetat să scriu din lipsa timpului. Și aș putea chiar să-mi fiu un excelent avocat al apărării. Însă ce rost ar avea? Tot eu aș fi cea înșelată. De fapt, nu eu sunt cea care aștern aceste rânduri. Eul meu interior este de această dată mai puternic decât mine. Eu m-am împotrivit atâta amar de vreme în a avea păreri în mod public, a emite ipoteze, a culpabiliza sau a sări în ajutorul cuiva. Și chiar a mă destăinui. E straniu pe alocuri să scrii despre tine unor oameni care nu te cunosc. Și chiar dacă te știu pe tine, cel de fiecare zi, NU TE CUNOSC. Nu au habar de trăirile tale, de emoțiile pe care le trăiești. Sunt doar indivizi care trec prin viața ta fără să lase nimic. De fapt, nici nu este vorba despre a scrie cuiva. Că doar pentru tine scrii, pentru nevoia ta de a te elibera de gânduri, de spaime, de emoții.


Ce pergament minunat ar fi fost această pagină așternută în spațiul virtual dacă dulcea mea muză ar fi continuat să-mi dea ghionturi pentru a scrie în continuare. Ce e mai frumos decât să-ți pictezi viața în cuvinte, cu penelul în mână (metaforic vorbind, căci computerul a luat de multă vreme locul penelului și al șevaletului)? Chiar cu riscul de a primi câte un brânci din când în când, de la oameni mai mult sau mai puțin răuvoitori. Nevoia de a scrie este aproape la fel de reală cu aceea de a iubi. De a iubi viața, cu toate ale sale.

Această ”mea culpa” este doar o tresărire târzie.  Nu știu în ce măsură voi continua să scriu. Nu știu dacă mai am energia de altădată. Însă mă bucur că am găsit un moment prielnic și că nu l-am lăsat să-mi alunece printre degete…

În astă seară lină
A veacului prezent,
Vă las c-o plecăciune
Și mă retrag încet...

P.S. Și vă mai las cu o minunată piesă folk rusească, al cărei autor a rămas anonim, interpretată la pian (nu de mine, încă)

Russian Folk Song - Dark Eyes (Piano)

 

Mă-mpiedic de o lacrimă și cad…  

Posted by Oana Monica Nae


”Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Și-acum când e gata, prieteni,
Priviți-l ce trist se dărâmă.”

”Se aliniază știrile atroce”, după cum spunea Adrian Păunescu la moartea Tatianei Stepa… Ce poți să așterni pe hârtie într-o astfel de zi… A murit Cenaclul… S-a stins Flacăra…

Săraci de noi, cu sufletul pustiit și conștiințele amorțite… S-a înclinat și ultimul stindard al identității noastre românești… Nu a murit un poet… A murit un popor… Nu s-a stins un curent… Ci s-au stins generații… Nu s-a lăsat cortina peste Cenaclu… Ci peste ultima punte dintre două neamuri cândva unite…

Mi-e sufletul pustiu… și gol… Odihnă veșnică, poet al nostru, al tuturor!

Un dor ce doare...  

Posted by Oana Monica Nae

Licăre clepsidre de dor... şi de gol... Minutarul s-a oprit şi ascultă acordurile unei chitare... O lacrimă de prelinge peste ecoul surd al durerii... şi mistuie până la ultima zvâcnire de conştiinţă...

Şi iarăşi spun „adio”... şi iarăşi „pe curând”...


Pentru tine, Tatiana…  

Posted by Oana Monica Nae



Pagini rupte din ziar, gânduri scrijelite de regrete postume, lacrimi fără vârstă şi un cântec… Tatiana cea de pe urmă, Tatiana cea dintotdeauna… 

S-au povestit multe despre Tatiana, s-au scris poate şi mai multe. Cu un gust de pelin majoritatea dintre scrieri. Şi cu un parfum aspru, întunecat. Căci la asta ne pricepem de minune. Peniţa noastră nu cunoaşte decât conturul amar al paşilor funerari. Şi al elogiilor postume, întotdeauna întârziate. Câte nu s-ar fi putut scrie despre Tatiana în timpul vieţii sale… Şi totuşi, cele mai multe articole despre ea au apărut după dispariţia ei… Vreun sens în acest non-sens? Suntem sensibili doar la cuvântul „cimitir”?...

Realitatea şi cutumele prezentului apus (actual trecut) ne oferă răspunsul…

Cred însă că generozitatea Tatianei se întinde dincolo de micimea noastră organică, firească poate pe alocuri. Şi am convingerea că ne-a iertat pe noi toţi, pe cei mulţi şi ignoranţi, pentru neştiinţa de a nu fi fost alături de ea când a avut nevoie de noi...

În schimbul acestei iertări însă, avem poate şi noi o datorie… să avem grijă de folk… să-l păzim şi să-l iubim cu tot cugetul nostru… aşa cum a făcut-o Tatiana… pentru amintirea ei, dar mai ales pentru noi…

Poate prea târziu, poate cu un infinit de amărăciune pentru această întârziere… totuşi există: 

Unde eşti tu, generaţie-n blugi?  

Posted by Oana Monica Nae

Am proaspete în minte imaginile din filmul „Te salut, generaţie-n blugi!” (regia Cornel Diaconu). Şi am proaspătă în minte o retrospectivă a ultimilor 20 de ani scurşi în scumpa noastră ţară. Cenaclul Flacăra şi Revoluţia sunt parte ale aceluiaşi zbuciumat deceniu. Aceeaşi oameni cântând pe stadioane cu miile, aceleaşi suflete ieşind pe străzi într-un decembre însângerat…

Unde sunt aceştia toţi? Unde e emulaţia de odinioară? Au nu mai avem nimic de celebrat ori de condamnat astfel încât să ne-adunăm cu toţii laolaltă pe străzi, prin cămine, prin pieţe? Toate manifestările din anii ce au urmat Revoluţiei s-au stins treptat treptat. Chiar şi cenuşa amintirilor a fost curăţată de pe retina românilor. Poate că asta e o consecinţă a mult râvnitei democraţii…

Pentru mine Revoluţia e istorie, o istorie îndepărtată… La fel de puţin palpabilă ca luptele lui Tudor Vladimirescu, sau ca întâiul război mondial… Deşi contemporană cu evenimentele din ‘89, cei doi ani pe care-i aveam la Revoluţie sapă o prăpastie adâncă între mine şi realitatea de atunci. Pentru mine totul e o poveste. Pe alocuri cu un final fericit, pe alocuri cu deznădejdea că ofranda închinată libertăţii ne-a costat prea scump.

Ce mi-a rămas însă bine întipărit în minte din vremea Revoluţiei?... Două dintre cântecele ce răsunau de pe buzele unei naţiuni întregi în perioada aceea şi în ceea ce a urmat după...

Cristian Paţurcă - Imnul golanilor (muzică: Cristian Paţurcă, versuri: Laura Botolan)



Stelian Maria - Nu plecăm acasă (muzică: Stelian Maria, versuri: Stelian Maria)

Din lirica existenţei...  

Posted by Oana Monica Nae



Eminescu de s-ar naşte în vremile prezente n-ar mai fi Eminescu. Nici Titu Maiorescu, ori Ciprian Porumbescu, ori poate Nicolae Grigorescu. Tumult a fost pe plaiurile acestea de când acest neam a fost plămădit. A fost în epoca lui Cuza Vodă, a lui Iuliu Maniu şi a atâtor altora. Însă virtuozitatea oamenilor de glorie pomeniţi mai sus, şi nu numai a lor, îşi are izvorul într-o linişte profundă. O linişte a cugetului.

Atunci şi acum? Nu poate exista comparaţie. Să nu aşteptăm un al doilea Eminescu, căci ne irosim speranţele în zadar. Să nu aşteptăm o altă Junimea. Chiar dacă am avea cu cine, nu am avea cu ce. Căci suntem limitaţi. Orizonturile noastre, deşi infinit mai largi decât în orice alt moment al istoriei, se îneacă în propriile lor spaţii. În deşănţate excese de formă şi într-un vid de fond.

Pentru artă şi pentru creaţie este nevoie de o omogenitate a spiritelor ce formează o naţiune. Dar de unde s-o luăm? De s-ar da chiar şi pe bază de cartele, căci nu demult ne îndeletniceam şi cu aşa ceva, oricum ar fi ea, numai să se dea. Şi apoi, condiţia princeps fiind îndeplinită, urmează o a doua barieră. Existenţa coeziunii în simţiri nu implică sine qua non şi dorinţa de a fi toţi unul. Mai vrem oare simţire profundă? Sau alegem calea facilă, prozaică, profană?

În căutare de spirit putem să atingem lampa lui Alladin sau putem să ascultăm sonatele lui Chopin. Ce alegem? Ne priveşte. Însă năzuinţele unui neam, pentru întregirea creaţiei acestuia, trebuie să fie, dacă nu aidoma, măcar similare. Iar dacă aruncăm o privire în trecut (a se consulta istoria ţării la paginile Marii Uniri de la 1918), vom vedea că-i fără de tăgadă această simplă afirmaţie.

De ce Eminescu nu ar fi cel pe care analele literaturii îl pomenesc, de s-ar naşte astăzi? Pentru că noi nu ştim cum arată zăpada. Nu ştim cum susură izvoarele. Nu putem asculta zbaterea valurilor mării. Stelele noastre sunt undeva departe de privirea noastră. Iar soarele e atât de aproape încât ne face rău. Aerul nostru e păgân şi îmbâcsit. Dansurile şi-au pierdut din graţia lor de altădată şi au devenit lascive. Lumea noastră e otrăvită de succese cabotine. Iar doina… Mai ştim noi oare cum sună cântecul doinesc?

Abandon...  

Posted by Oana Monica Nae





Creiere împrăştiate
În o mie de cotloane.
Creiere sfărâmate
Călcate în picioare
De o mare de oameni grăbiţi
Ce nu-şi găsesc locul într-un univers gol.
Mă cauţi… te caut… pulbere şi ceaţă…
Himere… peste tot himere…
Timp nesăbuit care trece…
Nu ne mai găsim
Nu ne mai recunoaştem
Ne-am pierdut în neant.

La adio... nu!  

Posted by Oana Monica Nae


Într-o ţară unde pictorii mor de foame şi artiştii veritabili sunt obligaţi să aibă şi alte joburi pentru a supravieţui, în aceeaşi ţară unde cultura este privită ca un act de snobism mai degrabă, decât unul de acumulare, mai există şi artă adevărată. O artă ce se întreţine din propriile patimi. Scene sărace, decoruri modeste, virtuozitate înălţătoare. Acesta este folk-ul de azi. Cu puţinele festivaluri prin care mai respiră, uitat de orice fel de instituţii care se erijează în apărători ai culturii şi ignorat de magnaţi şi de trusturile de anvergură, folk-ul încă stârneşte simţăminte aprige. Fără aproape niciun fel de publicitate, trăieşte doar prin tradiţie şi entuziasm.

Cam în maniera prezentată mai sus s-au petrecut evenimentele la Omul bun din acest an, peste care s-a tras cortina cu două zile în urmă. Fără Tatiana cea cu chitara în mână, dar cu Tatiana în inimile noastre ale tuturor, cu înălţătoarea Maria Gheorghiu, „demenţialul” Mircea Baniciu, unicul Vasile Şeicaru, eternul Mircea Vintilă... Şi câte şi mai câţi... Ducu Bertzi, Ada Milea, Doru Stănculescu, Dani Făt, Cristian Buică, Daniel Iancu...
Peste toţi şi toate însă trebuie să pomenesc de Victor Socaciu, "vinovatul" şi responsabilul pentru ceea ce se întâmplă în fiecare decembrie... Cel care, dincolo de a fi un mare artist, e un OM BUN... Cel mai bun...

De mii de ori mă-nclin în faţa proniei cereşti pentru acest parfum cultural! Căci tare scumpi sunt la vedere aceşti oameni. Şi cu cât îi văd mai rar, cu atât îmi arde sufletul mai tare din dorinţa de a-i vedea iar şi iar.

Dar... vorba francezului, c’est la vie... Nu le putem avea pe toate. Şi din păcate folk-ul se află încă pe o listă de opţiuni interzisă publicului larg...

Festivalul Naţional de Folk "OM BUN"  

Posted by Oana Monica Nae

Un îndemn şi o invitaţie pentru toţi iubitorii folk-ului, la Festivalul Naţional de Muzică Folk OM BUN, ce se va desfăşura în perioada 14 - 16 Decembrie 2009, la Teatrul Nottara, cu începere de la orele 18.00.



Seara a doua va fi una omagială, închinată Tatianei Stepa, şi va fi însoţită de lansarea ultimului său album, Cântec pentru prieteni.

Programul festivalului, pentru fiecare zi în parte:

Ziua I : 14 Decembrie ora 18:00
Concurs
Recitaluri: Alexandru Andries, Mircea Vintila & Brambura, Ducu Bertzi si Mihai Nenita, Alexandru Zarnescu, Nicu Zota, Walter Ghicolescu, Fortele de Munca, Ovidiu Scridon

Ziua II: 15 Decembrie ora 18:00 - Seara Omagiala Tatiana Stepa 
Concurs
Recitaluri: Victor Socaciu & Biroul Executiv, Ada Milea, Daniel Iancu, Dinu Olasaru, Maria Gheorghiu, Andrei Paunescu, Raul Carstea si Constantin Neculae, Cristian Buica

Ziua III: 16 Decembrie ora 18:00 
Gala Laureatilor
Recitaluri: Mircea Baniciu, Vasile Seicaru, Doru Stanculescu si Sorin Minghiat, Tapinarii, Eugen Avram, Daniel Fat, Stelian Maria

Prezentare: ADRIAN IVANITCHI
Pret bilet: 40 lei / seara

Încă o zi de 1 Decembrie  

Posted by Oana Monica Nae



Nu mai am răbdarea şi poate nici dorinţa de altădată să privesc defilările şi desfăşurările de forţe organizate cu prilejul zilei de 1 Decembrie. Nu că acel dram de patriotism pe care îl avem fiecare dintre noi s-ar fi diminuat faţă de anii de odinioară, însă văd aceeaşi bandă an de an, acelaşi film care începe să capete colorit de anticar. Câte un expert pe fiecare post generalist, care ne explică cine şi cum defilează în faţa mai marilor ţării (şi bineînţeles a românilor care se învrednicesc să meargă la Arcul de Triumf dis-de-dimineaţă).

Mi-aş dori să mă bucur de ziua naţională. Aş petrece cum se cuvine în cinstea ţării mele, în cinstea singurului loc ce se cheamă „acasă”. Şi mi-aş dori cu tot dinadinsul să fiu pătrunsă de frenezia americanilor sau a francezilor când vine vorba de elogii şi salve omagiale închinate ţării. Însă constat în fiece an, cu mult amar, că inima ar vrea, însă cugetul îmi şopteşte altceva. Poate aşa am fost educată de societate, poate m-am uitat prea mult şi prea des la televizor, poate că nu am căutat unde a trebuit... Sau poate nu mi-am dorit suficient de tare...

Îmi iau însă un angajament în faţa propriei conştiinţe, de acest 1 Decembrie, să-mi clădesc cu propriile forţe, sufleteşti şi mentale, acea credinţă în tot ce-i neaoş românesc. Acum, cât încă mai vreau, şi cât încă nu m-a captat indiferenţa întru totul.

La mulţi ani, România!

Politica, bat-o vina...  

Posted by Oana Monica Nae



Pentru prima oară în cei douăzeci şi doi de ani ai mei simt o adâncă frustrare de natură politică. M-am ferit până la acest moment de acest domeniu şi am fugit de politică cât am putut de tare, în parte şi datorită oprobriului răspândit în sânul populaţiei noastre cu privire la această sferă politicianistă „pătată” şi „coruptă”. Poate şi din defect profesional (referindu-mă la facultatea absolvită), poate şi datorită lecturilor din ultima perioadă, poate şi din cauza unui prag al maturităţii pe care sper să-l fi atins, am început să fiu interesată de ceea ce se întâmplă în această ţară la nivel politic.

Dar uite că tocmai când m-am stârnit să pledez (în sinea mea) pentru o anumită cauză sau alta, ori pentru o anume doctrină, m-am lovit şi de prima dezamăgire. Pentru întâia oară de când merg la vot (şi nu am lipsit niciodată din momentul când am devenit majoră) am simţit că votul meu nu a contat. Căci da, eu cred în principiile democraţiei şi în faptul că votul meu este important. Oricât cât de frivolă ar părea această percepţie.

Însă aseară am suferit o dezamăgire totală, ce mă pune în faţa unei dileme profunde... Vine un tur doi în care trebuie să merg la vot (căci spiritul civic îmi fierbe prin toate mădularele). Un tur doi unde nu ştiu ce să aleg... Răul mai mic? Păi am argumente pro şi contra ambilor candidaţi rămaşi în cursa electorală. Nu mă interesează părerea celor din jur, sfaturile lor, înţelepciunea ălora mai bătrâni etc etc. Am ajuns la momentul când am propriile păreri. Doar că aceste păreri nu sunt suficient de percutante pentru propria-mi conştiinţă, astfel încât să fiu capabilă de a pune ştampila în dreptul vreunuia dintre candidaţi cu inima deschisă.

Nu ştiu dacă era mai bine în „tinereţe”, când nu dădeam doi bani pe mecanismele acestea politice, sau este mai bine acum, când viscerele mi se zbat într-un tumult nebun în speranţa găsirii unei soluţii miraculoase.  Om trăi şi-om vedea, zic înţelepţii. Aşa că nu-mi rămâne decât să le dau girul meu în privinţa acestei judecăţi. Iar în cele două săptămâni rămase mă voi strădui să fac alegerea oportună (pentru ţară şi popor).

The nothing box  

Posted by Oana Monica Nae

Ceva absolut delicios, de la cursul de "Marketing"...




Moş Crăciun, prestatorul de servicii  

Posted by Oana Monica Nae



Dacă ne-am închipuit vreun moment că e ceva pe lumea asta care nu se plăteşte... ei bine, ne-am înşelat. Până şi serviciile lui Moş Crăciun sunt de vânzare... ale lui şi ale Crăciuniţelor sale. Iar moneda de schimb nu este fapta bună făcută semenului nostru ori vorba dulce şi duioasă. Nu, nu... S-au dus vremile acelea. Dacă tot e societate de consum, atunci să consumăm şi serviciile lui Moş Crăciun...

Iată legătura cu Moşul, pentru cei ce au nevoie de „prestări servicii” din partea sa:
http://mosul-tau.blogspot.com/

Enjoy!

Pietre de mormânt...  

Posted by Oana Monica Nae




Cu ceva vreme în urmă, m-a purtat gândul şi m-au purtat paşii pe la mormintele din cimitirul Bellu. Mânată de curiozitate mai mult, am făcut un popas printre locurile de veci ale mai marilor ţării (poezi, muzicieni, istorici) şi nu numai. Dacă în preajma unora dintre ele te minunezi de măreţia mausoleelor, la altele te loveşti de simplitate, de uitare şi de gol. Cât e dorinţa celor plecaţi dintre noi să aibă morminte mai mult sau mai puţin fastuoase ori cât e „dragostea” celor rămaşi faţă de amintirea celor ce au fost rămâne o taină.


Câţi dintre noi ne gândim oare, în viaţă fiind, ce-am dori să fie scris pe piatra noastră de mormânt? Sinistră idee veţi spune... Însă nu... Doar o asumare tacită şi firească a ceea ce va fi după... Căci va fi... În ceea ce mă priveşte, aş prefera un vers al lui Eminescu... nu m-am decis încă asupra unuia anume... Sau poate versurile uneia dintre melodiile Tatianei Stepa...
Sunt toate într-o ordine firească
Se frânge tot ce se cuvine frânt...

Am selectat câteva dintre mesajele sculptate pe pietrele de mormânt aflate pe Aleea Scriitorilor, căci au un simbolism aparte...


Nicolae Labiş:
Pale se sting ale luminilor flori
Mori, vegetaţie, suflete mori...


Eu curg întreg în acest cântec sfânt
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.


Nichita Stănescu:
Ca şi cum ai vedea morţii plângând
Ca şi cum ai ceti în deşerturi un gând
Ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând
Ca şi cum ieri ar fi în curând.
Astfel stau palid şi trist, fumegând
.........................................................
Eu nu sunt altceva decât
O pată de sânge
Care vorbeşte.


George Coşbuc:
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.


Mihai Eminescu:
Reverse dulci scântei
Atotştiutoarea,
Deasupră-mi crengi de tei
Să-şi scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag


Liviu Rebreanu:
Ion încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.
Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...


Augustin Z.N. Pop:
Cred în Eminescu ca în soare, în magia frumosului şi în veşnicia neamului românesc.


Alexandru Macedonski:
Că din iarna-ngheţătoare naşte calda primăvară,
Şi că giulgiurile morţii sunt drapări de-nvingători.


Altele:
Ca şi voi sunt legat de pământ
În pământ ca şi voi m-oi întoarce
Am cu ţarina un legământ
Pe care nimeni nu-l poate desface.


Fii, să cultivaţi poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi.


Trecătorule,
Ce eşti am fost
Ce sunt vei fi...


Tot universul nu este decât un loc de mari curcubee
În scripetul lumii ce este eu sunt aşezat pe-o scânteie.