Profonde gratitude, Lara Fabian!  

Posted by Oana Monica Nae

Laitmotivul tuturor frazelor desuete, când vine vorba de pasiuni este, cu siguranță, muzica... Deși atât de comună, măcar prin faptul că există permanent în viețile noastre, muzica are și va avea întotdeauna ceva special. Muzica este trăire. Muzica este viață. Muzica este una dintre principalele piese care completează puzzle-ul vieții fiecăruia dintre noi. 

N-aș fi îndrăznit să vorbesc despre acest subiect, supus polemicilor zi de zi, oriunde și oricând, dacă aș fi reușit să mă trezesc din beția provocată de parfumul muzical răspândit de Lara Fabian, cu două seri în urmă, în frumoasa noastră capitală. 

Nu am pasiuni nebunești pentru artiști, fie ei autohtoni sau de peste granițe, însă Lara are acel ceva care mă face să tresar de fiecare dată când o aud. Am văzut multe concerte mari, însă niciunul nu m-a făcut să-mi doresc atât de tare ca deznodământul să-și dezvăluie chipul cât mai târziu. Cuvintele sunt mărunte și inutile într-un astfel de context, căci trăirea momentelor acelora este categoric imposibil de redat. Cel puțin pentru muritorul din mine. 

Dincolo de artistul de pe scenă, dincolo de omul minunat care este Lara, am descoperit sâmbătă fărâma de frumos rămasă încă în acest popor. Scânteia care a declanșat ceea ce avea să fie o mare surpriză, glasul atâtor români inimoși cântând ”Je t’aime” la fel de frumos ca în magnificul Paris, chipul împietrit de uimire al Larei Fabian și lacrimile ei pline de emoție... așa ceva nu vezi în fiecare zi. Pentru a înțelege, trebuie să trăiești asta. Pentru a crede, trebuie să vezi. Pentru a simți euforia unui astfel de moment, trebuie să iubești. Altfel nu se poate. 

Deși n-am crezut că voi mai spune asta, sâmbătă seară am fost mândră că m-am aflat alături de toți acei oameni, mândră de a fi parte a unei națiuni capabilă încă de a respira un aer lipsit de impuritățile cotidiene, mândră de a fi româncă, până la urmă. E drept că patriotismul acesta a fost doar o stare de moment, însă momentul acela a fost și va rămâne unic, în mintea și în conștiința mea. Și, bineînțeles, a tuturor celor prezenți acolo.

P.S. Dincolo de muzica ei, ascultați-i vorbele... nu doar muzica, ci sufletul ei pus nouă pe tavă în cuvintele cele mai simple... asta înseamnă Lara Fabian...

”Nu cred că o limbă poate limita o emoție. Astfel că nu există o limbă anume pentru a spune ceva ce vine din inimă. Poți spune ceva din inimă în japoneză, indiană, engleză, italiană... Nu contează, atâta timp cât este sincer. Cred că adevăratele sentimente nu au limitări sau bariere, când vine vorba de onestitate...” (Lara Fabian)

”Disperarea” de a fi...  

Posted by Oana Monica Nae

Ce stranie existență... Ce ciudată traiectorie... încă înainte de a se înfiripa acel ceva numit de către unii dintre noi ”viață”. Ajungi aici fără voie. Nu te întreabă nimeni, nu ți se cere nicio părere. Nici măcar un sfat, din partea celor care au pretenția de a te fi invitat, în calitate de unic musafir, la petrecerea lor numită ”viață”. Bineînțeles, dacă apare vreun frate sau vreo soră pe parcurs, petrecerea se poate anima...

Cred că fiecare ajunge în punctul de a-și pune cea mai simplă și totuși cea mai complicată dintre întrebările lumii: de ce? De ce aici? De ce eu? De ce acum, și nu în alt veac? De ce, de ce, de ce?

Desigur, într-un secol atât de tehnologizat, cu atâtea ”oportunități”, nebun să fii să nu vrei să te naști aici. Nebun să fii să nu-ți placă ce vezi în jur.  Totuși, cum nebunia e o ”calitate” a fiecăruia dintre noi, avem dreptul de a refuza această lume, cu atât de multe ”binefaceri”. Avem dreptul de ne displăcea ce vedem în jur, avem dreptul de a ne teme de oamenii de lângă noi, avem dreptul de a ne revolta. Doar că drepturile aduc cu sine și obligații. Iar prima dintre aceste obligații este aceea de a trăi. Aici și acum. Ne place sau nu, vrem au ba... 

Totuși, e ciudat să trăiești într-o lume în care ți-e frică de propriile gânduri. Ți-e frică de străinul care se așază lângă tine în metrou, de cerșetorul din colț, de șoferii din trafic, de produsele de pe rafturile magazinelor, de macabrul din știrile difuzate cu atâta nonșalanță la ore de maximă audiență la televizor... de proprii părinți... de propria existență... E prea mult, chiar și pentru un om. Teama și precauția sunt bune uneori, pentru că te ajută să te ferești. Însă frica de a trăi nu poate avea nimic pozitiv în ea. Iar teama de oameni e cea mai rea dintre toate. Imposibilitatea de a comunica, într-un fel sau altul, cu cei de lângă tine, este echivalentă cu diluarea sau chiar dizolvarea existenței tale ca om. 

Când treci de geamandura propriei identități, valurile te prind și nu mai poți scăpa. E un Triunghi al Bermudelor dincolo, e granița între nebunie și luciditate, între viață și moarte, o graniță foarte difuz trasată. Cei care o pot vedea, au șansa de a scăpa; ceilalți, se duc la fund. 

Cu siguranță că adâncimile vieții și ale morții sunt un viitor sălaș pentru fiecare dintre noi. Doar că pentru unii, ora de ”culcare” se dă mai devreme...

Pur și simplu... Minulescu  

Posted by Oana Monica Nae

Multe sunt lucrurile care ne plac într-o viață. Pentru unele găsim explicații, pe altele le luăm ca atare. Ne plac și atât. Fără justificări, fără argumente demne de un manual de știință. Cum poți explica pasiunea pentru nocturnele lui Chopin în termeni tehnici? Sau plăcerea pe care ți-o oferă o carte a lui Octavian Paler, savurată într-o după-amiază târzie de primăvară? 

Tot așa, fără explicații sau raționamente coerente, îl ador pe Minulescu. Nu știu de ce. Nu știu cum. N-aș putea niciodată să susțin o pledoarie în favoarea poeziilor lui, din punct de vedere literar. Pentru că pur și simplu nu mă pricep. Însă poezia lui îmi dă o senzație organică de plinătate, pe care niciun alt poet nu reușește să mi-o dea. Nici măcar Eminescu, pentru care am un adevărat cult.

Nu mi-ar ajunge acest petec de pergament virtual ca să înșir toate versurile lui Minulescu, așa că mă voi mulțumi doar cu o strofă...

”O, de-aş putea să vă spun tot...
Dar nu -
Plecaţi...
Că-s obosit -
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...
M-aţi ascultat -
Vă mulţumesc...
Acum plecaţi.”

Și totuși există... Adrian Păunescu  

Posted by Oana Monica Nae




Pentru că nu există zi în care muzica ce îmbracă versurile lui Adrian Păunescu sa nu-mi însoțească pașii grabiți... 
Pentru că sunt rare momentele în care să nu-mi aduc aminte de scrierile lui... 
Pentru că nu există poet care să-mi fi transformat existența mai mult decât el... 
Pentru că fără el folk-ul meu cel drag ar fi fost doar o pagină de carte dintr-o enciclopedie muzicală străină... 
Pentru că ne-a dat lumina, libertatea și puterea de a lupta, prin fiecare vers al său... 
Pentru toate acestea, și pentru multe altele... fac o reverență, maestre, tu cea mai vie dintre flăcările inimilor noastre... aici și Acolo...

La mulți ani în veșnicii, bunică dragă!  

Posted by Oana Monica Nae



Ce e moartea? De unde vine ea? Care este forța accea necunoscută și odioasă ce ni-i ia pe cei dragi de lângă noi?

Multă vreme am crezut că moartea este intangibilă. Că este un fenomen de care, dacă vreau să mă feresc, o pot face cu mare ușurință. Însă mi-am dat seama că moartea nu este un jucător onest. Nici măcar un bun negociator. Moartea nu cere, nu lasă de la ea, doar ia. Fără justificări, fără explicații, fără nimic. Ia pur și simplu, încât te face să te întrebi la ce bun să existăm dacă tot plecăm odată și-odată.

Astăzi ar fi trebuit să împlinești 70 de ani, bunică dragă. Totuși, acum două zile n-am petrecut așa cum ți-ai fi dorit tu, ci mi-am luat rămas bun de la tine pentru totdeauna. Ce hilară ”petrecere”! Ce comedie ieftină e viața aceasta... În loc de cadou ți-am adus un sicriu, iar în locul florilor, coroane... 

Tu, moarte, nu știi că bunicile sunt făcute să spună povești, să aibă un cuvânt bun pentru toți cei din jurul lor, să facă compot și dulceață, să-și alinte nepoții, nu să stea în coșciug... Dacă ai fi știut, poate am fi putut negocia ceva, cumva...

Iar eu, dacă aș fi putut, m-aș fi răzbunat pe tine de o mie de ori, pentru toate amintirile ce mi le-ai furat, odată cu bunica ce mi-ai luat-o. Însă, din păcate, nu se poate, în lupta cu viața tu vei câștiga întotdeauna...

La mulți ani acolo în veșnicii, bunică dragă! La mulți ani oriunde ai fi!

Despre ”Folk” You! și nu prea... folk  

Posted by Oana Monica Nae

Mă străduiesc de câteva zile să-mi pun gândurile în ordine și să judec la rece tot ce s-a întâmplat în săptămâna precedentă. Trei evenimente de folk, unele mai reușite, altele nu prea: ”Flacără vie” Adrian Păunescu, Premiile naționale ”Flacăra lui Adrian Păunescu” și Festivalul ”Folk You!”. Dintre cele trei, ultimul cred că este cel mai puțin în măsura de a avea în titlu noțiunea de ”folk”. 

Despre primele două nu prea aș comenta, decât într-o singură direcție: prea puține voci feminine, cel puțin pe scena de la Arenele Romane. Nu știu a cui e ”vina”, sau nu vreau să știu, având pretenția că mojicia unora ar trebui să aibă niște limite. Iar dacă vă închipuiți, dragi folkiști de sex masculin, că muzica pe care voi o cântați ar putea să existe fără vocile feminine, vă înșelați. Și așa au rămas atât de puține ”doamne ale folkului”, ca să le lăsăm uitate într-un colț de umbră. Un pic de echilibru, stimați domni, n-ar strica nimănui.

Per ansamblu, cele două evenimente de folk desfășurate sub auspiciile lui Adrian Păunescu, fiecare pe durata a câteva ore bune, au fost cu mult mai reușite decât ceea ce a urmat: mizeria de la ”Folk You!”. Patru seri, niciuna preponderent de folk. Poate primele două seri să mai salveze din imaginea oricum jenantă pe care a lăsat-o în urmă acest festival. Din câte recitaluri au fost, unul singur putea fi încadrat la categoria folk (Nicu Alifantis), și acela nu a mai avut loc. Desigur, motivele au fost obiective, însă cine răspunde pentru faptul că la un eveniment intitulat ”Folk You!”, doar un singur artist este îndeajuns de capabil, după părerea organizatorilor, să poată susține un recital de o oră și ceva. Poate domnii organizatori uită că la Cenaclul Flacăra se cântau și douăsprezece ore în continuu, așa că garantez eu pentru vocile folkiștilor, că pot duce mai mult de jumătate de oră (cam atât au avut la dispoziție ”amatorii” de folk).

Deranjantă este și imixtiunea aceasta total haotică a rock-ului, jazz-ului, hip-hop-ului și a altor genuri muzicale cu folkul. Din punctul meu de vedere, nu au ce căuta la un astfel de festival. Dacă vrem un turn Babel muzical, în care toate genurile să se exprime pe limba lor, laolaltă, să dăm un alt nume festivalului. Și atunci, nimeni nu va mai avea nimic de obiectat.

Ca o paranteză, în paralel cu ”Folk You!”, în aceleași patru zile, a avut loc Gărâna Jazz Festival, ediția a 15-a. Oare câți folkiști au fost prezenți acolo? Nici unul. Dar știți câți artiști de jazz au fost pe scena ”Folk You!”? Nu aștept un răspuns, mi-e suficient să privesc lista cu cei care au cântat sâmbătă seară.
Punctul culminant al festivalului îl reprezintă clar apariția lui Puya. Am citit atât de multe cronici despre prestația lui, majoritatea cu același laitmotiv: că publicul a reacționat greșit, agresiv, că nivelul intelectual al pasionaților de folk este unul superior ascultătorilor de alte genuri muzicale.

O abordare total greșită, după părerea mea. Nu cred în ideea că publicul de folk este unul eminamente intelectual. Nicidecum. Nu cred că aceasta este trăsătura primă a ascultătorului de folk. Folkul este pur și simplu o stare, pe care o simți, pe care o ai în sânge. Pe care o trăiești. Nu e un curs de matematici superioare, pe care doar un supradotat îl poate înțelege.

Și chiar în situația în care am vorbi de un nivel al intelectului ridicat, oare intelectualii nu au dreptul la protest? Așa cum cred ei de cuviință? Singură formă de dezacord permisă este aceea de a tăcea, de a pleca sau de a scrie cronici înțepătoare, pline de substrat? Reveniți-vă, oameni buni! Îi acuzați pe cei care aruncă cu sticle? Dar poate acest comportament este ultimul liant între noi și puțina libertate pe care o mai avem. Oricât de reprobabil ar fi el în ochii multora. Să renunțăm și la el? 

Nu susțin vandalismul, de orice natură, nici pe plajă, nici pe străzi, nici măcar pe stadioane. Dar nici nu pot să judec niște oameni care au reacționat agresiv la tratamentul batjocoritor pe care l-au primit din partea organizatorilor ”Folk You!”. Au fost și alții care și-au manifestat nemulțumirea în scris, cu mult înainte de începerea festivalului. I-a luat cineva în seamă? A interesat pe cineva părerea lor? Singurul moment în care Tucă a avut o reacție a fost acela când s-a recurs la violență. Poate acesta este limbajul pe care îl înțeleg organizatorii festivalului. Poate cuvintele nu sunt suficiente pentru a-i face să priceapă că folkul e un gen de sine stătător, cu corifeii săi, cu adepții săi și cu propriile reguli.

Eu n-am avut ”plăcerea” de a-l vedea pe Puya pe scena ”Folk You!”. Am preferat să îl ascult pe Emeric Imre, la Saturn, în aceeași seară. A fost forma de protest pe care am crezut-o ca fiind cea mai potrivită. Însă nu-i voi judeca pe cei care n-au avut nervi suficient de tari încât să nu lovească, atunci când ei au fost loviți la rândul lor, printr-o atitudine de infatuare vădită a organizatorilor.

Am înțeles, într-un final, că ”Folk You!” nu mai este și nu va mai fi niciodată cel al lui Moțu Pittiș, ci al mercantililor care au impresia că, dacă nu plătesc un bilet de intrare la spectacol, mi se poate oferi pe tavă orice. Sunteți liber să faceți comerț, dragi organizatori, dar nu cu sufletele noastre! Asta nu o să vă permitem niciodată!

Cu penelul în mână...  

Posted by Oana Monica Nae

Nu știu cum, nu știu de ce, dar am chef să scriu. Ce ciudat! Au trecut atâtea luni de când propriile-mi gânduri au încetat să se mai zbată în creierașul meu, din profunda nevoie de a fi așternute pe un petec de ceva… Fie că acel ceva este o ciornă uitată de vreme ori o mostră a progresului tehnologic…

Sunt poate sub auspiciile unor gânduri trecute, trezite la viață de un dialog încântător între doi oameni încântători: Oana Pellea și Eugenia Vodă. Cred că de multe ori asta este ceea ce ne lipsește… un îndemn, un cuvânt, o vorbă de duh venită la momentul oportun… 

Aș putea avansa ipoteza că am încetat să scriu din lipsa timpului. Și aș putea chiar să-mi fiu un excelent avocat al apărării. Însă ce rost ar avea? Tot eu aș fi cea înșelată. De fapt, nu eu sunt cea care aștern aceste rânduri. Eul meu interior este de această dată mai puternic decât mine. Eu m-am împotrivit atâta amar de vreme în a avea păreri în mod public, a emite ipoteze, a culpabiliza sau a sări în ajutorul cuiva. Și chiar a mă destăinui. E straniu pe alocuri să scrii despre tine unor oameni care nu te cunosc. Și chiar dacă te știu pe tine, cel de fiecare zi, NU TE CUNOSC. Nu au habar de trăirile tale, de emoțiile pe care le trăiești. Sunt doar indivizi care trec prin viața ta fără să lase nimic. De fapt, nici nu este vorba despre a scrie cuiva. Că doar pentru tine scrii, pentru nevoia ta de a te elibera de gânduri, de spaime, de emoții.


Ce pergament minunat ar fi fost această pagină așternută în spațiul virtual dacă dulcea mea muză ar fi continuat să-mi dea ghionturi pentru a scrie în continuare. Ce e mai frumos decât să-ți pictezi viața în cuvinte, cu penelul în mână (metaforic vorbind, căci computerul a luat de multă vreme locul penelului și al șevaletului)? Chiar cu riscul de a primi câte un brânci din când în când, de la oameni mai mult sau mai puțin răuvoitori. Nevoia de a scrie este aproape la fel de reală cu aceea de a iubi. De a iubi viața, cu toate ale sale.

Această ”mea culpa” este doar o tresărire târzie.  Nu știu în ce măsură voi continua să scriu. Nu știu dacă mai am energia de altădată. Însă mă bucur că am găsit un moment prielnic și că nu l-am lăsat să-mi alunece printre degete…

În astă seară lină
A veacului prezent,
Vă las c-o plecăciune
Și mă retrag încet...

P.S. Și vă mai las cu o minunată piesă folk rusească, al cărei autor a rămas anonim, interpretată la pian (nu de mine, încă)

Russian Folk Song - Dark Eyes (Piano)

 

Mă-mpiedic de o lacrimă și cad…  

Posted by Oana Monica Nae


”Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Și-acum când e gata, prieteni,
Priviți-l ce trist se dărâmă.”

”Se aliniază știrile atroce”, după cum spunea Adrian Păunescu la moartea Tatianei Stepa… Ce poți să așterni pe hârtie într-o astfel de zi… A murit Cenaclul… S-a stins Flacăra…

Săraci de noi, cu sufletul pustiit și conștiințele amorțite… S-a înclinat și ultimul stindard al identității noastre românești… Nu a murit un poet… A murit un popor… Nu s-a stins un curent… Ci s-au stins generații… Nu s-a lăsat cortina peste Cenaclu… Ci peste ultima punte dintre două neamuri cândva unite…

Mi-e sufletul pustiu… și gol… Odihnă veșnică, poet al nostru, al tuturor!

Un dor ce doare...  

Posted by Oana Monica Nae

Licăre clepsidre de dor... şi de gol... Minutarul s-a oprit şi ascultă acordurile unei chitare... O lacrimă de prelinge peste ecoul surd al durerii... şi mistuie până la ultima zvâcnire de conştiinţă...

Şi iarăşi spun „adio”... şi iarăşi „pe curând”...


Pentru tine, Tatiana…  

Posted by Oana Monica Nae



Pagini rupte din ziar, gânduri scrijelite de regrete postume, lacrimi fără vârstă şi un cântec… Tatiana cea de pe urmă, Tatiana cea dintotdeauna… 

S-au povestit multe despre Tatiana, s-au scris poate şi mai multe. Cu un gust de pelin majoritatea dintre scrieri. Şi cu un parfum aspru, întunecat. Căci la asta ne pricepem de minune. Peniţa noastră nu cunoaşte decât conturul amar al paşilor funerari. Şi al elogiilor postume, întotdeauna întârziate. Câte nu s-ar fi putut scrie despre Tatiana în timpul vieţii sale… Şi totuşi, cele mai multe articole despre ea au apărut după dispariţia ei… Vreun sens în acest non-sens? Suntem sensibili doar la cuvântul „cimitir”?...

Realitatea şi cutumele prezentului apus (actual trecut) ne oferă răspunsul…

Cred însă că generozitatea Tatianei se întinde dincolo de micimea noastră organică, firească poate pe alocuri. Şi am convingerea că ne-a iertat pe noi toţi, pe cei mulţi şi ignoranţi, pentru neştiinţa de a nu fi fost alături de ea când a avut nevoie de noi...

În schimbul acestei iertări însă, avem poate şi noi o datorie… să avem grijă de folk… să-l păzim şi să-l iubim cu tot cugetul nostru… aşa cum a făcut-o Tatiana… pentru amintirea ei, dar mai ales pentru noi…

Poate prea târziu, poate cu un infinit de amărăciune pentru această întârziere… totuşi există: 

Unde eşti tu, generaţie-n blugi?  

Posted by Oana Monica Nae

Am proaspete în minte imaginile din filmul „Te salut, generaţie-n blugi!” (regia Cornel Diaconu). Şi am proaspătă în minte o retrospectivă a ultimilor 20 de ani scurşi în scumpa noastră ţară. Cenaclul Flacăra şi Revoluţia sunt parte ale aceluiaşi zbuciumat deceniu. Aceeaşi oameni cântând pe stadioane cu miile, aceleaşi suflete ieşind pe străzi într-un decembre însângerat…

Unde sunt aceştia toţi? Unde e emulaţia de odinioară? Au nu mai avem nimic de celebrat ori de condamnat astfel încât să ne-adunăm cu toţii laolaltă pe străzi, prin cămine, prin pieţe? Toate manifestările din anii ce au urmat Revoluţiei s-au stins treptat treptat. Chiar şi cenuşa amintirilor a fost curăţată de pe retina românilor. Poate că asta e o consecinţă a mult râvnitei democraţii…

Pentru mine Revoluţia e istorie, o istorie îndepărtată… La fel de puţin palpabilă ca luptele lui Tudor Vladimirescu, sau ca întâiul război mondial… Deşi contemporană cu evenimentele din ‘89, cei doi ani pe care-i aveam la Revoluţie sapă o prăpastie adâncă între mine şi realitatea de atunci. Pentru mine totul e o poveste. Pe alocuri cu un final fericit, pe alocuri cu deznădejdea că ofranda închinată libertăţii ne-a costat prea scump.

Ce mi-a rămas însă bine întipărit în minte din vremea Revoluţiei?... Două dintre cântecele ce răsunau de pe buzele unei naţiuni întregi în perioada aceea şi în ceea ce a urmat după...

Cristian Paţurcă - Imnul golanilor (muzică: Cristian Paţurcă, versuri: Laura Botolan)



Stelian Maria - Nu plecăm acasă (muzică: Stelian Maria, versuri: Stelian Maria)

Din lirica existenţei...  

Posted by Oana Monica Nae



Eminescu de s-ar naşte în vremile prezente n-ar mai fi Eminescu. Nici Titu Maiorescu, ori Ciprian Porumbescu, ori poate Nicolae Grigorescu. Tumult a fost pe plaiurile acestea de când acest neam a fost plămădit. A fost în epoca lui Cuza Vodă, a lui Iuliu Maniu şi a atâtor altora. Însă virtuozitatea oamenilor de glorie pomeniţi mai sus, şi nu numai a lor, îşi are izvorul într-o linişte profundă. O linişte a cugetului.

Atunci şi acum? Nu poate exista comparaţie. Să nu aşteptăm un al doilea Eminescu, căci ne irosim speranţele în zadar. Să nu aşteptăm o altă Junimea. Chiar dacă am avea cu cine, nu am avea cu ce. Căci suntem limitaţi. Orizonturile noastre, deşi infinit mai largi decât în orice alt moment al istoriei, se îneacă în propriile lor spaţii. În deşănţate excese de formă şi într-un vid de fond.

Pentru artă şi pentru creaţie este nevoie de o omogenitate a spiritelor ce formează o naţiune. Dar de unde s-o luăm? De s-ar da chiar şi pe bază de cartele, căci nu demult ne îndeletniceam şi cu aşa ceva, oricum ar fi ea, numai să se dea. Şi apoi, condiţia princeps fiind îndeplinită, urmează o a doua barieră. Existenţa coeziunii în simţiri nu implică sine qua non şi dorinţa de a fi toţi unul. Mai vrem oare simţire profundă? Sau alegem calea facilă, prozaică, profană?

În căutare de spirit putem să atingem lampa lui Alladin sau putem să ascultăm sonatele lui Chopin. Ce alegem? Ne priveşte. Însă năzuinţele unui neam, pentru întregirea creaţiei acestuia, trebuie să fie, dacă nu aidoma, măcar similare. Iar dacă aruncăm o privire în trecut (a se consulta istoria ţării la paginile Marii Uniri de la 1918), vom vedea că-i fără de tăgadă această simplă afirmaţie.

De ce Eminescu nu ar fi cel pe care analele literaturii îl pomenesc, de s-ar naşte astăzi? Pentru că noi nu ştim cum arată zăpada. Nu ştim cum susură izvoarele. Nu putem asculta zbaterea valurilor mării. Stelele noastre sunt undeva departe de privirea noastră. Iar soarele e atât de aproape încât ne face rău. Aerul nostru e păgân şi îmbâcsit. Dansurile şi-au pierdut din graţia lor de altădată şi au devenit lascive. Lumea noastră e otrăvită de succese cabotine. Iar doina… Mai ştim noi oare cum sună cântecul doinesc?

Abandon...  

Posted by Oana Monica Nae





Creiere împrăştiate
În o mie de cotloane.
Creiere sfărâmate
Călcate în picioare
De o mare de oameni grăbiţi
Ce nu-şi găsesc locul într-un univers gol.
Mă cauţi… te caut… pulbere şi ceaţă…
Himere… peste tot himere…
Timp nesăbuit care trece…
Nu ne mai găsim
Nu ne mai recunoaştem
Ne-am pierdut în neant.

La adio... nu!  

Posted by Oana Monica Nae


Într-o ţară unde pictorii mor de foame şi artiştii veritabili sunt obligaţi să aibă şi alte joburi pentru a supravieţui, în aceeaşi ţară unde cultura este privită ca un act de snobism mai degrabă, decât unul de acumulare, mai există şi artă adevărată. O artă ce se întreţine din propriile patimi. Scene sărace, decoruri modeste, virtuozitate înălţătoare. Acesta este folk-ul de azi. Cu puţinele festivaluri prin care mai respiră, uitat de orice fel de instituţii care se erijează în apărători ai culturii şi ignorat de magnaţi şi de trusturile de anvergură, folk-ul încă stârneşte simţăminte aprige. Fără aproape niciun fel de publicitate, trăieşte doar prin tradiţie şi entuziasm.

Cam în maniera prezentată mai sus s-au petrecut evenimentele la Omul bun din acest an, peste care s-a tras cortina cu două zile în urmă. Fără Tatiana cea cu chitara în mână, dar cu Tatiana în inimile noastre ale tuturor, cu înălţătoarea Maria Gheorghiu, „demenţialul” Mircea Baniciu, unicul Vasile Şeicaru, eternul Mircea Vintilă... Şi câte şi mai câţi... Ducu Bertzi, Ada Milea, Doru Stănculescu, Dani Făt, Cristian Buică, Daniel Iancu...
Peste toţi şi toate însă trebuie să pomenesc de Victor Socaciu, "vinovatul" şi responsabilul pentru ceea ce se întâmplă în fiecare decembrie... Cel care, dincolo de a fi un mare artist, e un OM BUN... Cel mai bun...

De mii de ori mă-nclin în faţa proniei cereşti pentru acest parfum cultural! Căci tare scumpi sunt la vedere aceşti oameni. Şi cu cât îi văd mai rar, cu atât îmi arde sufletul mai tare din dorinţa de a-i vedea iar şi iar.

Dar... vorba francezului, c’est la vie... Nu le putem avea pe toate. Şi din păcate folk-ul se află încă pe o listă de opţiuni interzisă publicului larg...

Festivalul Naţional de Folk "OM BUN"  

Posted by Oana Monica Nae

Un îndemn şi o invitaţie pentru toţi iubitorii folk-ului, la Festivalul Naţional de Muzică Folk OM BUN, ce se va desfăşura în perioada 14 - 16 Decembrie 2009, la Teatrul Nottara, cu începere de la orele 18.00.



Seara a doua va fi una omagială, închinată Tatianei Stepa, şi va fi însoţită de lansarea ultimului său album, Cântec pentru prieteni.

Programul festivalului, pentru fiecare zi în parte:

Ziua I : 14 Decembrie ora 18:00
Concurs
Recitaluri: Alexandru Andries, Mircea Vintila & Brambura, Ducu Bertzi si Mihai Nenita, Alexandru Zarnescu, Nicu Zota, Walter Ghicolescu, Fortele de Munca, Ovidiu Scridon

Ziua II: 15 Decembrie ora 18:00 - Seara Omagiala Tatiana Stepa 
Concurs
Recitaluri: Victor Socaciu & Biroul Executiv, Ada Milea, Daniel Iancu, Dinu Olasaru, Maria Gheorghiu, Andrei Paunescu, Raul Carstea si Constantin Neculae, Cristian Buica

Ziua III: 16 Decembrie ora 18:00 
Gala Laureatilor
Recitaluri: Mircea Baniciu, Vasile Seicaru, Doru Stanculescu si Sorin Minghiat, Tapinarii, Eugen Avram, Daniel Fat, Stelian Maria

Prezentare: ADRIAN IVANITCHI
Pret bilet: 40 lei / seara

Încă o zi de 1 Decembrie  

Posted by Oana Monica Nae



Nu mai am răbdarea şi poate nici dorinţa de altădată să privesc defilările şi desfăşurările de forţe organizate cu prilejul zilei de 1 Decembrie. Nu că acel dram de patriotism pe care îl avem fiecare dintre noi s-ar fi diminuat faţă de anii de odinioară, însă văd aceeaşi bandă an de an, acelaşi film care începe să capete colorit de anticar. Câte un expert pe fiecare post generalist, care ne explică cine şi cum defilează în faţa mai marilor ţării (şi bineînţeles a românilor care se învrednicesc să meargă la Arcul de Triumf dis-de-dimineaţă).

Mi-aş dori să mă bucur de ziua naţională. Aş petrece cum se cuvine în cinstea ţării mele, în cinstea singurului loc ce se cheamă „acasă”. Şi mi-aş dori cu tot dinadinsul să fiu pătrunsă de frenezia americanilor sau a francezilor când vine vorba de elogii şi salve omagiale închinate ţării. Însă constat în fiece an, cu mult amar, că inima ar vrea, însă cugetul îmi şopteşte altceva. Poate aşa am fost educată de societate, poate m-am uitat prea mult şi prea des la televizor, poate că nu am căutat unde a trebuit... Sau poate nu mi-am dorit suficient de tare...

Îmi iau însă un angajament în faţa propriei conştiinţe, de acest 1 Decembrie, să-mi clădesc cu propriile forţe, sufleteşti şi mentale, acea credinţă în tot ce-i neaoş românesc. Acum, cât încă mai vreau, şi cât încă nu m-a captat indiferenţa întru totul.

La mulţi ani, România!