Eminescu de s-ar naşte în vremile prezente n-ar mai fi Eminescu. Nici Titu Maiorescu, ori Ciprian Porumbescu, ori poate Nicolae Grigorescu. Tumult a fost pe plaiurile acestea de când acest neam a fost plămădit. A fost în epoca lui Cuza Vodă, a lui Iuliu Maniu şi a atâtor altora. Însă virtuozitatea oamenilor de glorie pomeniţi mai sus, şi nu numai a lor, îşi are izvorul într-o linişte profundă. O linişte a cugetului.
Atunci şi acum? Nu poate exista comparaţie. Să nu aşteptăm un al doilea Eminescu, căci ne irosim speranţele în zadar. Să nu aşteptăm o altă Junimea. Chiar dacă am avea cu cine, nu am avea cu ce. Căci suntem limitaţi. Orizonturile noastre, deşi infinit mai largi decât în orice alt moment al istoriei, se îneacă în propriile lor spaţii. În deşănţate excese de formă şi într-un vid de fond.
Pentru artă şi pentru creaţie este nevoie de o omogenitate a spiritelor ce formează o naţiune. Dar de unde s-o luăm? De s-ar da chiar şi pe bază de cartele, căci nu demult ne îndeletniceam şi cu aşa ceva, oricum ar fi ea, numai să se dea. Şi apoi, condiţia princeps fiind îndeplinită, urmează o a doua barieră. Existenţa coeziunii în simţiri nu implică sine qua non şi dorinţa de a fi toţi unul. Mai vrem oare simţire profundă? Sau alegem calea facilă, prozaică, profană?
În căutare de spirit putem să atingem lampa lui Alladin sau putem să ascultăm sonatele lui Chopin. Ce alegem? Ne priveşte. Însă năzuinţele unui neam, pentru întregirea creaţiei acestuia, trebuie să fie, dacă nu aidoma, măcar similare. Iar dacă aruncăm o privire în trecut (a se consulta istoria ţării la paginile Marii Uniri de la 1918), vom vedea că-i fără de tăgadă această simplă afirmaţie.
De ce Eminescu nu ar fi cel pe care analele literaturii îl pomenesc, de s-ar naşte astăzi? Pentru că noi nu ştim cum arată zăpada. Nu ştim cum susură izvoarele. Nu putem asculta zbaterea valurilor mării. Stelele noastre sunt undeva departe de privirea noastră. Iar soarele e atât de aproape încât ne face rău. Aerul nostru e păgân şi îmbâcsit. Dansurile şi-au pierdut din graţia lor de altădată şi au devenit lascive. Lumea noastră e otrăvită de succese cabotine. Iar doina… Mai ştim noi oare cum sună cântecul doinesc?
This entry was posted
on sâmbătă, 26 decembrie 2009
at sâmbătă, decembrie 26, 2009
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.
