Într-o ţară unde pictorii mor de foame şi artiştii veritabili sunt obligaţi să aibă şi alte joburi pentru a supravieţui, în aceeaşi ţară unde cultura este privită ca un act de snobism mai degrabă, decât unul de acumulare, mai există şi artă adevărată. O artă ce se întreţine din propriile patimi. Scene sărace, decoruri modeste, virtuozitate înălţătoare. Acesta este folk-ul de azi. Cu puţinele festivaluri prin care mai respiră, uitat de orice fel de instituţii care se erijează în apărători ai culturii şi ignorat de magnaţi şi de trusturile de anvergură, folk-ul încă stârneşte simţăminte aprige. Fără aproape niciun fel de publicitate, trăieşte doar prin tradiţie şi entuziasm.

Cam în maniera prezentată mai sus s-au petrecut evenimentele la Omul bun din acest an, peste care s-a tras cortina cu două zile în urmă. Fără Tatiana cea cu chitara în mână, dar cu Tatiana în inimile noastre ale tuturor, cu înălţătoarea Maria Gheorghiu, „demenţialul” Mircea Baniciu, unicul Vasile Şeicaru, eternul Mircea Vintilă... Şi câte şi mai câţi... Ducu Bertzi, Ada Milea, Doru Stănculescu, Dani Făt, Cristian Buică, Daniel Iancu...
Peste toţi şi toate însă trebuie să pomenesc de Victor Socaciu, "vinovatul" şi responsabilul pentru ceea ce se întâmplă în fiecare decembrie... Cel care, dincolo de a fi un mare artist, e un OM BUN... Cel mai bun...

De mii de ori mă-nclin în faţa proniei cereşti pentru acest parfum cultural! Căci tare scumpi sunt la vedere aceşti oameni. Şi cu cât îi văd mai rar, cu atât îmi arde sufletul mai tare din dorinţa de a-i vedea iar şi iar.

Dar... vorba francezului, c’est la vie... Nu le putem avea pe toate. Şi din păcate folk-ul se află încă pe o listă de opţiuni interzisă publicului larg...