S-au povestit multe despre Tatiana, s-au scris poate şi mai multe. Cu un gust de pelin majoritatea dintre scrieri. Şi cu un parfum aspru, întunecat. Căci la asta ne pricepem de minune. Peniţa noastră nu cunoaşte decât conturul amar al paşilor funerari. Şi al elogiilor postume, întotdeauna întârziate. Câte nu s-ar fi putut scrie despre Tatiana în timpul vieţii sale… Şi totuşi, cele mai multe articole despre ea au apărut după dispariţia ei… Vreun sens în acest non-sens? Suntem sensibili doar la cuvântul „cimitir”?...

Realitatea şi cutumele prezentului apus (actual trecut) ne oferă răspunsul…

Cred însă că generozitatea Tatianei se întinde dincolo de micimea noastră organică, firească poate pe alocuri. Şi am convingerea că ne-a iertat pe noi toţi, pe cei mulţi şi ignoranţi, pentru neştiinţa de a nu fi fost alături de ea când a avut nevoie de noi...

În schimbul acestei iertări însă, avem poate şi noi o datorie… să avem grijă de folk… să-l păzim şi să-l iubim cu tot cugetul nostru… aşa cum a făcut-o Tatiana… pentru amintirea ei, dar mai ales pentru noi…

Poate prea târziu, poate cu un infinit de amărăciune pentru această întârziere… totuşi există: