Nu știu cum, nu știu de ce, dar am chef să scriu. Ce ciudat! Au trecut atâtea luni de când propriile-mi gânduri au încetat să se mai zbată în creierașul meu, din profunda nevoie de a fi așternute pe un petec de ceva… Fie că acel ceva este o ciornă uitată de vreme ori o mostră a progresului tehnologic…
Sunt poate sub auspiciile unor gânduri trecute, trezite la viață de un dialog încântător între doi oameni încântători: Oana Pellea și Eugenia Vodă. Cred că de multe ori asta este ceea ce ne lipsește… un îndemn, un cuvânt, o vorbă de duh venită la momentul oportun…
Aș putea avansa ipoteza că am încetat să scriu din lipsa timpului. Și aș putea chiar să-mi fiu un excelent avocat al apărării. Însă ce rost ar avea? Tot eu aș fi cea înșelată. De fapt, nu eu sunt cea care aștern aceste rânduri. Eul meu interior este de această dată mai puternic decât mine. Eu m-am împotrivit atâta amar de vreme în a avea păreri în mod public, a emite ipoteze, a culpabiliza sau a sări în ajutorul cuiva. Și chiar a mă destăinui. E straniu pe alocuri să scrii despre tine unor oameni care nu te cunosc. Și chiar dacă te știu pe tine, cel de fiecare zi, NU TE CUNOSC. Nu au habar de trăirile tale, de emoțiile pe care le trăiești. Sunt doar indivizi care trec prin viața ta fără să lase nimic. De fapt, nici nu este vorba despre a scrie cuiva. Că doar pentru tine scrii, pentru nevoia ta de a te elibera de gânduri, de spaime, de emoții.
Ce pergament minunat ar fi fost această pagină așternută în spațiul virtual dacă dulcea mea muză ar fi continuat să-mi dea ghionturi pentru a scrie în continuare. Ce e mai frumos decât să-ți pictezi viața în cuvinte, cu penelul în mână (metaforic vorbind, căci computerul a luat de multă vreme locul penelului și al șevaletului)? Chiar cu riscul de a primi câte un brânci din când în când, de la oameni mai mult sau mai puțin răuvoitori. Nevoia de a scrie este aproape la fel de reală cu aceea de a iubi. De a iubi viața, cu toate ale sale.
Această ”mea culpa” este doar o tresărire târzie. Nu știu în ce măsură voi continua să scriu. Nu știu dacă mai am energia de altădată. Însă mă bucur că am găsit un moment prielnic și că nu l-am lăsat să-mi alunece printre degete…
În astă seară lină
A veacului prezent,
Vă las c-o plecăciune
Și mă retrag încet...
P.S. Și vă mai las cu o minunată piesă folk rusească, al cărei autor a rămas anonim, interpretată la pian (nu de mine, încă)
Russian Folk Song - Dark Eyes (Piano)
This entry was posted
on duminică, 5 iunie 2011
at duminică, iunie 05, 2011
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.
